# Europa la răscruce: are nevoie de o armată de 100.000 de soldați pentru a supraviețui fără America?

> Propunerea a căzut ca un trăsnet la Conferința de Securitate de la Munchen. O forță de reacție rapidă a Uniunii Europene, formată din 80.000 până la 100.000 de militari, capabilă să acționeze indep...

Publicat: 13 februarie 2026, 17:12 · Actualizat: 13 februarie 2026, 17:12 · Autor: Andreea Ungureanu · Categorie: [Externe](https://financiarul.ro/externe/index.html.md) · Pagina web: https://financiarul.ro/externe/europa-la-rascruce-are-nevoie-de-o-armata-de-100-000-de-soldati-pentru-a-supravietui-fara-america/ · Publicație: Financiarul

![](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2026/02/europa-la-rascruce-are-nevoie-de-o-armata-de-100-000-de-soldati-pentru-a-supravietui-fara-america-1024x684.jpg)

Propunerea a căzut ca un trăsnet la Conferința de Securitate de la Munchen. O forță de reacție rapidă a Uniunii Europene, formată din 80.000 până la 100.000 de militari, capabilă să acționeze independent. Afirmația, venită chiar de la comisarul european pentru apărare, nu este doar o altă declarație de intenție într-un lung șir de discursuri despre autonomia strategică. Este un semnal de alarmă. Unul care reflectă o realitate din ce în ce mai inconfortabilă: umbrela de securitate americană, care a adăpostit Europa timp de opt decenii, s-ar putea închide. Și s-ar putea închide curând.

Ideea nu e nouă. Dar urgența este. Să fim sinceri, discuțiile despre o apărare europeană comună sunt la fel de vechi ca și proiectul european însuși. Doar că acum, în februarie 2026, contextul este radical diferit. Nu mai vorbim despre teorii abstracte, ci despre o necesitate brutală, dictată de o lume în care regulile se rescriu sub ochii noștri.

## De la iluzii la fapte? Istoria sinuoasă a apărării europene

Cine își mai amintește de Grupurile de Luptă ale UE (EU Battlegroups)? Create cu fast în 2007, aceste unități multinaționale de câte 1.500 de soldați trebuiau să fie vârful de lance al intervențiilor rapide ale Uniunii. Au atins capacitatea operațională deplină, au stat de gardă în rotații de șase luni, dar nu au fost niciodată, dar absolut niciodată, desfășurate într-o misiune reală. De ce? Un amestec toxic de lipsă de voință politică, neînțelegeri privind finanțarea și, mai ales, o reticență a statelor membre de a ceda controlul asupra propriilor trupe. Grupurile de Luptă au devenit un simbol al neputinței europene: o armată pe hârtie, incapabilă să acționeze în lumea reală.

Apoi au urmat alte inițiative. Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), lansată în 2017, a adunat sub umbrela sa zeci de proiecte de colaborare, de la mobilitate militară la drone și securitate cibernetică. Fondul European de Apărare (EDF), cu un buget de aproape 8 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027, a fost conceput pentru a stimula cercetarea și dezvoltarea în comun a noilor tehnologii militare, reducând fragmentarea industrială. Toate, piese dintr-un puzzle care se construia lent, prea lent.

### Busola Strategică și saltul de la 5.000 la 100.000

Un moment de cotitură a părut să fie adoptarea, în martie 2022, a Busolei Strategice (Strategic Compass). Documentul a recunoscut, în sfârșit, că Uniunea trebuie să poată acționa rapid și robust la crizele din vecinătatea sa. Așa a apărut conceptul de Capacitate de Desfășurare Rapidă a UE (EU RDC), o forță modulară de până la 5.000 de soldați, care ar trebui să fie complet operațională până în 2025. S-a vorbit despre scenarii operaționale, s-au făcut exerciții comune, s-au pus la punct detalii tehnice.

Și totuși, propunerea de acum, de la Munchen, reprezintă un salt cuantic. De la 5.000 la 100.000. O creștere de douăzeci de ori. Asta nu mai înseamnă o forță de menținere a păcii sau de evacuare a cetățenilor. O forță de 100.000 de militari, cu componente terestre, aeriene și maritime, este o armată în toată regula. O armată capabilă de operațiuni de mare intensitate. Întrebarea este: de ce acum?

## America First, Europa singură

Răspunsul, evident, se află peste Atlantic. Indiferent de cine se află la Casa Albă, tendința Statelor Unite de a se reorienta strategic spre Pacific și de a cere europenilor să preia o parte mai mare din povara propriei securități este ireversibilă. Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE, avertiza încă din 2024 că Europa și-a delegat securitatea către SUA pentru prea mult timp și că acest lucru trebuie să înceteze. Comisarul Thierry Breton a fost și mai direct, afirmând că necesitatea unei politici de apărare europene credibile este un fapt, indiferent de rezultatul alegerilor americane. Dependența a devenit periculoasă. Cum nota Borrell, aproximativ 80% din achizițiile de echipamente militare ale statelor UE se fac din afara Uniunii, majoritatea din SUA.

În acest context ipotetic al anului 2026, este clar că asigurările de securitate americane nu mai sunt de neclintit. Prezența militară americană în Europa, deși încă substanțială, cu aproximativ 84.000 de militari la începutul lui 2025, este supusă unor reevaluări constante. Discuțiile despre retrageri, chiar și parțiale, din baze cheie din Polonia sau România, nu mai sunt tabu. Europa trebuie să se pregătească pentru un scenariu în care, în caz de criză majoră la granițele sale, ar putea fi nevoită să acționeze singură.

## Cifrele reci: ce înseamnă 100.000 de soldați și, mai ales, cine plătește?

O forță de 100.000 de oameni este o întreprindere colosală. Nu este vorba doar de personal, ci de tot ceea ce înseamnă o armată modernă: logistică, transport strategic, informații, comunicații prin satelit, apărare cibernetică, capacități medicale. Acestea sunt exact domeniile în care Europa este, în prezent, extrem de dependentă de SUA și NATO.

Problema nu este, în esență, una de resurse. Economic, UE este un gigant. Militar, pe hârtie, statele membre au, cumulat, forțe armate considerabile. Doar că această putere este fragmentată. Avem 27 de armate, 27 de bugete de apărare, 27 de seturi de priorități. Cheltuielile militare au crescut, e drept. Multe țări se apropie sau au depășit ținta NATO de 2% din PIB. Dar, după cum sublinia Josep Borrell, important nu este doar cât cheltui, ci cum cheltui. Iar europenii cheltuie prost. Doar 18% din achizițiile de echipamente se fac în cooperare. Rezultatul este o duplicare ineficientă și o lipsă de interoperabilitate cronică.

Crearea unei forțe de 100.000 de oameni ar necesita o schimbare de paradigmă: achiziții comune, standardizare, crearea unor unități cu adevărat integrate, nu doar o colecție de contingente naționale. Și, desigur, finanțare. O finanțare comună, probabil printr-un buget dedicat, care ar stârni, fără îndoială, dezbateri aprinse despre suveranitate și control. Pare puțin probabil ca statele membre, reticente să finanțeze chiar și desfășurarea unui Grup de Luptă de 1.500 de oameni, să accepte peste noapte costurile unei armate de 100.000. Dar alternativa care este?

## Implicații pentru România: între scutul NATO și pilonul european

Pentru România, această dezbatere este crucială. Tradițional, Bucureștiul și-a ancorat politica de securitate în două puncte fixe: Parteneriatul Strategic cu Statele Unite și apartenența la NATO. Această abordare a fost, și încă este, corectă și necesară. Dar ce se întâmplă când unul dintre acești piloni devine mai puțin previzibil? Strategia Națională de Apărare a României subliniază importanța îndeplinirii obligațiilor în cadrul NATO și UE, dar prioritizarea a fost întotdeauna clară.

O forță europeană de reacție rapidă nu trebuie văzută neapărat ca o alternativă la NATO, ci ca o consolidare a pilonului european din cadrul Alianței. O Europă mai puternică militar înseamnă o NATO mai puternică. Doar că, pentru România, asta implică o schimbare de mentalitate. De la o poziție de consumator de securitate, dependent în principal de garanțiile americane, România trebuie să devină un participant activ la construcția securității europene. Deși sprijinul public pentru UE și NATO rămâne foarte ridicat, de peste 80%, există și o frustrare crescândă, peste 70% dintre români simțind că UE dictează politici fără a oferi țării suficientă influență.

### Bucureștiul la masa deciziilor sau în meniu?

Provocarea pentru România este dublă. Pe de o parte, trebuie să investească masiv în propria industrie de apărare și în cercetare, pentru a nu fi un simplu client pe piața europeană de armament. Participarea României la proiectele PESCO și rata de absorbție a Fondului European de Apărare au fost, până acum, modeste, reflectând o capacitate industrială și instituțională care trebuie urgent dezvoltată. Pe de altă parte, diplomația românească trebuie să se asigure că interesele strategice ale țării, în special cele legate de securitatea la Marea Neagră, sunt reflectate în arhitectura noii forțe europene.

Greu de crezut că o forță de 100.000 de oameni, odată creată, va fi doar o unealtă pasivă. Ea va genera propriile interese, propriile doctrine, propriile priorități, modelate inevitabil de statele care contribuie cel mai mult: Franța și Germania. Pentru România, riscul este de a se trezi prinsă între o Alianță Nord-Atlantică în transformare și o Uniune Europeană a Apărării dominată de interese care nu se suprapun perfect cu ale noastre. A fi un aliat loial al SUA și, în același timp, un membru implicat și influent în proiectul de apărare al UE nu este o contradicție. În noua realitate a anului 2026, este o condiție a supraviețuirii.

Anunțul de la Munchen nu este o soluție, ci o provocare. Este recunoașterea faptului că perioada de pace confortabilă, trăită sub umbrela altcuiva, s-a încheiat. Pentru Europa, și implicit pentru România, începe o eră a responsabilității strategice. Drumul va fi extrem de dificil, minat de interese naționale, de orgolii și de constrângeri bugetare. Dar, privind la turbulențele de la granița noastră estică și la incertitudinile de peste ocean, este singurul drum posibil.