# Vlad Țepeș iese din ecran: cum arată lumea reală, dincolo de jocuri și dimensiuni paralele > Întrebarea asta o aud tot mai des, spusă în feluri diferite: ce nevoie mai are un copil de lume reală, cu istorie și personaje complicate, dacă poate trăi oricâte vieți vrea în jocuri, pe telefon, ... Publicat: 26 noiembrie 2025, 09:57 · Actualizat: 12 martie 2026, 23:59 · Autor: Liviu Gheorghe · Categorie: [Publicitate](https://financiarul.ro/publicitate/index.html.md) · Pagina web: https://financiarul.ro/publicitate/vlad-tepes-iese-din-ecran-cum-arata-lumea-reala-dincolo-de-jocuri-si-dimensiuni-paralele/ · Publicație: Financiarul ![](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2025/11/Vlad-Tepes-iese-din-ecran-cum-arata-lumea-reala-dincolo-de-jocuri-si-dimensiuni-paralele-1024x683.png) Întrebarea asta o aud tot mai des, spusă în feluri diferite: ce nevoie mai are un copil de lume reală, cu istorie și personaje complicate, dacă poate trăi oricâte vieți vrea în jocuri, pe telefon, în lumi virtuale? Romanul lui Mihai Dan Bradu vine cu un răspuns foarte concret, fără să țină predici: arată, pas cu pas, cum lumea reală, în care apare și Vlad Țepeș, e mai bogată, mai încurcată și mai greu de redus la „niveluri” decât orice univers digital. Dacă ai un adolescent în casă, probabil îl vezi des cu ochii în ecran, căști în urechi, pierdut într-un meci de Fortnite sau într-un clip de pe YouTube. Așa începe și povestea de aici, cu Mihai și prietenii lui blocați în telefoane, într-o fabrică abandonată de lângă Cluj. Joacă la nesfârșit, râd, fac strategii, se tachinează, până când mamele îi scot din hală aproape cu forța, să își amintească, vorba lor, că mai există și aer fără Wi-Fi. La prima vedere, viața lor pare foarte clară. Ai jocul, ai reguli, dacă mori revii la viață, încerci iar. În lumea asta virtuală nu miroase a tramvai plin, nu există teme la franceză, nu există părinți obosiți sau facturi. Doar misiuni, skin-uri, sunete familiare de victorie și senzația aceea că tu controlezi totul. Nu îți place cum iese o partidă, apeși exit și s-a terminat. Numai că fabrica în care se ascund ei are o poveste care nu încape într-un joc. În mijlocul ei e o groapă ciudată, despre care se spune că ar fi înghițit un polițist în timpul unei ședințe. Nu i s-a mai găsit nici trupul, nici urmele. Băieții transformă și legenda asta într-un joc, aruncă monede să audă fundul gropii, fac pariuri, își imaginează scenarii. Până când Mihai alunecă și cade. Și atunci înțelege, în cel mai dur mod, că lumea reală nu are buton de restart. Căderea lui nu înseamnă „game over”, ci intrarea într-un spațiu subteran unde îl întâlnește chiar pe polițistul dispărut, îmbătrânit și rupt de lume, prins între datoria lui și singurătate. De aici începe, de fapt, drumul lui către alt plan al realității, dar și drumul înapoi, spre o înțelegere mult mai serioasă a lumii din care vine. ## Lumea virtuală promite control, cartea arată cât de fragil este Ce m-a lovit încă de la primele capitole este cât de repede se rupe iluzia controlului. Copiii intră în aventură cu reflexele lor de gameri: gândesc în scheme, combinații de puteri, tactici. Se comportă ca și cum viața ar funcționa la fel ca un joc bine făcut. Doar că, pe măsură ce trec dintr-un spațiu în altul, realitatea le trage covorul de sub picioare, cu tot cu frică, oboseală, durere și responsabilitate. Mihai își descoperă niște puteri stranii, își vede mâinile învăluite de o aură albastră, prinde între palme un cuțit aruncat spre el. Sună ca o scenă de film sau ca un moment de „special power” într-un joc, dar pentru el nu are nimic spectaculos. E speriat, nu știe ce se întâmplă, încearcă să facă haz, însă îl simți cum se agață de umor ca să nu o ia razna. Și, mai ales, pricepe că nu mai poate fugi din „nivel” doar stingând ecranul. Lumea virtuală în care se refugia până atunci funcționa ca o versiune simplificată a realității. În jocuri, binele și răul sunt marcate clar, inamicii au culori, sunt pe hartă, știi dinainte cam ce au de gând. Dacă greșești, reiei. În carte, binele se amestecă mereu cu egoismul, cu blesteme vechi, cu alegeri făcute cu secole în urmă de oameni care încă își cară vinovăția. Și nimeni nu îți garantează că vei avea timp să repari. ## Când castelul lui Dracula nu mai e doar decor turistic Una dintre scenele care rămâne în minte este cea de la castelul lui Dracula din Transilvania. Mihai povestește, cu aerul unui adolescent care a mai umblat prin excursii, că fusese acolo și anul trecut, când castelul era plin de turiști, ghizi, selfie-uri și suveniruri cu vampiri. Un loc perfect pentru poze și glume cu prietenii. Când revine, găsește același castel, dar parcă altă lume. E gol, înfricoșător, împrejmuit cu bandă de poliție, iar liniștea de acolo nu mai seamănă deloc cu zumzetul de turiști. Pancarta cu „Castelul regelui Dracula. Bun venit în Transilvania” e tot la locul ei, dar întrebarea devine alta: bun venit exact unde? Într-un decor de Instagram sau în mijlocul unei istorii care nu se lasă pozată așa ușor? Pentru copii, castelul fusese mai întâi doar decor, un fundal bun pentru poze și o poveste cu vampiri spusă pe scurt. Când intră din nou, își dau seama că același loc poate găzdui o bătălie adevărată, un blestem vechi și întâlnirea cu unul dintre cei mai controversați domnitori din istoria noastră. Vlad Țepeș nu le apare ca o caricatură de vampir hollywoodian. Stă pe tron, într-o sală întunecată, înconjurat de creaturi care seamănă cu niște vârcolaci. Se prezintă calm, aproape rece: fost domnitor, purtător al numelui de Dracula, legat prin arme străvechi de paznicii păianjenilor și de relicve dacice. Le povestește cum a fost atacat, cum a fost salvat în ultimul moment de aceste ființe, cum armura și toporașul înfipt în umăr s-au dovedit a fi arme blestemate, care i-au adus viață eternă, dar nu și liniște. În fața copiilor nu mai stă doar figura de pe etichetele cu vampiri sau din jocurile de acțiune, ci un om prins între timpuri, între dorința de putere și povara nemuririi. Un astfel de Vlad Țepeș nu încape într-un univers virtual simplificat. Realitatea lui e greu de rezumat, plină de straturi și de dileme morale. ## Blestem, nemurire și istorie trăită, nu doar clicuită Cartea jonglează mult cu ideea de reîncarnare și cu blestemul nemuririi. Paznicii regelui păianjenilor ascund armele la cei mai viteji oameni din vremurile dacilor, dar pun pe ele un blestem clar: cine le activează devine nemuritor. Dacii nu se temeau de moarte, dar nici nu aveau cum să-și imagineze foarte limpede ce înseamnă să porți sute de ani în spate aceeași alegere. Vlad Țepeș și vârcolacii lui rămân suspendați între lumi, într-o Transilvanie care nu mai e doar o regiune pe hartă, ci un nod între dimensiuni, epoci și legende. Copiii, care până atunci vedeau istoria ca pe o listă de ani și nume, se trezesc vorbind cu un domnitor care nu intră deloc în căsuțele obișnuite „a fost bun” sau „a fost rău”. El este, în același timp, și victimă, și vinovat, și paznic, și prizonier al propriului drum. Aici se vede limpede diferența față de lumea virtuală. Un joc poate avea o poveste de fundal interesantă, un „lore” care sună bine, dar totul rămâne controlat și limitat. În roman, realul se amestecă cu mitologia locală, cu arheologie, cu intervenții ale poliției și ale armatei, cu panica unor adolescenți care trebuie să acționeze deși le tremură genunchii. Nimic nu e perfect ordonat, ca într-un cod de joc. Totul e amestecat, ca în viața de zi cu zi. ## Când cineva îți spune simplu: „Nu, asta este viața reală” Una dintre scenele care mi-au smuls un zâmbet, dar și un oftat, este cea în care Mihai se întâlnește cu propriile „versiuni” din vise și reclame. Una dintre variante, musculoasă, cu mantie, trăiește într-un fel de film publicitar permanent, face reclamă la un spray antitranspirație, vorbește despre fani, bani, imagine. Pentru el, viața înseamnă să fie filmat, montat, urmărit. Când altcineva îi spune sec „Nu, asta este viața reală”, diferența se simte aproape fizic. Realitatea nu e locul în care arăți impecabil pe cameră și replicile îți sunt scrise dinainte, ci spațiul în care poți fi rănit, în care prietenii tăi depind de deciziile pe care le iei, în care nu există regizor care să strige „Stop, tăiem scena asta”. Pentru un adolescent crescut cu influenceri și streameri, scena asta e un fel de trezire: nu tot ce e filmat e mai „real” decât restul. Ce mi-a plăcut e că autorul nu arată cu degetul spre online, nu îl prezintă ca pe un dușman. Reclamele, influencerii, live-urile sunt, până la urmă, o felie de lume. Doar că e o felie mai îngustă, dependentă de bani, de contracte, de imagine. Aventura cu Vlad Țepeș, cu dimensiuni paralele și cu arme blestemate deschide însă un cadru mult mai larg, în care încap și frica, și loialitatea, și memoria, și istoria României, și glumele proaste dintre prieteni care încearcă să facă haz de necaz. ## Când armata intră în scenă și magia nu mai poate fi ascunsă Încă un detaliu care face lumea reală mai interesantă decât orice joc este felul în care instituțiile „serioase” ale adulților intră în poveste. Nu rămânem doar cu copii și creaturi fantastice, undeva într-o bulă secretă. Polițiștii care au cercetat fabrica abandontată apar din nou, armata intervine cu tancuri și elicoptere în lupta de la castel, apar anchete, autorități, oameni în uniforme care nu pot fi puși la categoria „personaje secundare fără importanță”. Pentru Mihai și prietenii lui, asta înseamnă că aventura nu mai e doar a lor. Lumea reală îi vede, reacționează, trimite oameni, pune întrebări, încearcă să controleze ce nu înțelege. E un contrast puternic față de lumea virtuală, în care „sistemul” e doar un cod invizibil, rece, care funcționează matematic și nu are frici sau interese. Aici, oamenii greșesc, se grăbesc, se tem, uneori judecă nedrept. Tocmai de asta rămân, totuși, mai interesanți decât orice algoritm. Iar copiii descoperă pe pielea lor că nu pot termina „misiunea” fără să accepte că fac parte dintr-o comunitate mai mare, în care faptele lor se întorc, într-un fel sau altul, la ceilalți. ## Vlad Țepeș, între monstru și om: lecția pe care un joc nu o duce până la capăt Pentru generații întregi, Vlad Țepeș a fost fie eroul care făcea dreptate cu sabie scurtă, fie tiranul crud, fie vampirul cu colți din filmele străine. În romanul lui Mihai Dan Bradu, el devine un personaj mult mai nuanțat. Da, le spune copiilor că este Dracula, că a fost domnitor, că a atins armele păianjenilor și a fost blestemat să trăiască la nesfârșit. Dar nu e nici doar sadic, nici un înțelept perfect. E un om care își poartă secolele pe umeri și care nu mai știe foarte clar dacă alegerile lui mai servesc un bine real sau doar orgoliul. Copiii îl percep, la început, ca pe un „boss final”. Vor să îl înfrunte, să scape, să îi ia armele. Pe măsură ce povestea avansează, înțeleg însă că sunt prinși într-un lanț de decizii vechi, în care istoria, orgoliile, blestemele și fricile se împletesc. Iar chestia asta, oricât ai încerca, nu încape într-un scenariu de joc cu un singur final clar. De fapt, aici se vede cum romanul răspunde la întrebarea de la început. Lumea reală, cu Vlad Țepeș, cu dacii, cu polițiștii care dispar într-o groapă, cu armata care blochează un castel și cu copiii din România de azi, e mult mai complicată decât orice lume virtuală. Nu pentru că ar fi „mai tare”, ci pentru că e plină de memorie, de urmări, de nuanțe. Lumea virtuală e, la urma urmei, o copie simplificată. Poți învăța lucruri din jocuri, dar ca să pricepi de ce oamenii au inventat legende despre Dracula, trebuie să ridici ochii din ecran. ## De ce merită citită cartea, împreună cu un copil sau cu adolescentul din tine? [Romanul este scris de un autor foarte tânăr](https://spinmag.org/cum-alegi-prima-carte-fantasy-potrivita-pentru-un-copil-de-8-10-ani/), la 19 ani, și asta se simte plăcut în felul direct în care vorbește cu generația ecranelor. Nu le ține morală, nu îi laudă fals. Mihai Dan Bradu pune la aceeași masă Fortnite, glumele de grup, meme-urile, reclamele de pe telefon, cu Vlad Țepeș, relicvele dacice, castelul din Transilvania și întrebări incomode despre frică, responsabilitate, limitele curajului. E genul de carte pe care o poți citi împreună cu copilul tău și, când o închizi, să ajungeți firesc să vorbiți despre cât timp petrece pe telefon, unde se termină jocul și unde începe viața, ce rămâne nespus în lumile virtuale și cât de haotică, dar vie, e lumea de lângă noi. Toate temele astea sunt împletite în aventură, umor și replici tăioase între prieteni, nu în discursuri. Tocmai de aceea, la final, te trezești că te uiți altfel și la ecran, și la orașul în care locuiești. Cartea nu e doar pentru copii sau adolescenți. Dacă ai crescut cu povești despre Dracula și cu glumele cu „Bun venit în Transilvania”, romanul te provoacă să vezi dincolo de clișee o Românie vie, în care istoria și prezentul se ating la tot pasul. Și îți amintește, discret, că „alta dimensiune” nu este doar cea fantastică, plină de creaturi și portale, ci și felul în care alegi să privești realitatea apropiată. Dacă vrei să faci pasul dincolo de ecran și să intri, împreună cu copilul tău sau cu adolescentul din tine, într-o aventură care leagă istoria de fantezie și realitatea de umor, merită să cauți romanul [“Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan](https://carturesti.ro/carte/drumul-catre-o-alta-dimensiune-4773558014). Volumul poate fi achiziționat online atât de pe Carturesti.ro, cât și de pe Libris.ro. ## Casetă editorială Povestea urmărește aventura lui Mihai, un băiat de 13 ani dintr-o localitate de lângă Cluj, care pleacă dintr-o fabrică abandonată, dintre telefoane, jocuri video și glume de gașcă și ajunge să înfrunte creaturi fantastice, sate dintr-o altă dimensiune și pe însuși Vlad Țepeș, reimaginat ca vampir nemuritor prins între istorie și blestem. Cartea este scrisă de Mihai Dan Bradu și a apărut la Editura Ecou Transilvan, în 2024, în colecția „Cărțile copilăriei”. Romanul **“Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan** poate fi cumpărat cu ușurință de pe principalele librării online, inclusiv Carturesti.ro și Libris.ro.