24 februarie – Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români

Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat „zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc” în această zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata