40 de ani de la moartea lui Zaharia Stancu, poet şi prozator

S-a născut la 7 octombrie 1902, în satul Salcia din județul Teleorman. A urmat cursurile liceului din Roșiorii de Vede, în particular (1920-1922). A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, în 1933.

În 1920-1921, a debutat cu articole în ziare locale, apoi cu câteva poezii. Publică în „Ziarul științelor și al călătoriilor”, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul ”Note de drum”. Primele versuri le publică în săptămânalul „Adevărul literar artistic” și în suplimentul literar al ziarului „România nouă”, condus de Ion Minulescu si Alfred Moșoiu. Din 1924, a colaborat la revista ”Gândirea” și a fost, pentru un timp, director al ei.

Debutul editorial în literatură a fost marcat de volumul de poezii ”Poeme simple” (1927), care i-a adus, în 1929, Premiul Societății Scriitorilor Români.

În anul absolvirii, a înființat la București, revista lunară literară ”Azi”, la care au colaborat scriitori precum: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Revista va apărea până în 1940.

Din 1934, a lucrat în redacția cotidianului ”Credința”, apoi, din 1936, ca secretar de redacție și reporter la ziarul ”Tempo”. În această perioadă a publicat volumul ”Antologia poeților tineri”.

Ca prozator, a debutat cu romanul ”Taifunul” (1937), urmat de ”Oameni cu joben” (1941).

Între 1937 și 1939 a editat cotidianul de mare tiraj ”Lumea românească”, iar între 1941 și 1942 ”Revista română”. După dispariția acesteia nu a mai lucrat în presă până după 1944, în 1943 fiind internat în lagărul de la Târgu Jiu, din cauza orientării sale antifasciste, experiență povestită în ”Zile de lagăr” (1946).

Colaborările sale în publicațiile vremii au fost numeroase, și înainte, și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Publicistica lui Zaharia Stancu se remarcă printr-o violență pătimașă, cu care atacă fenomenul politic, social și moral. O parte a fost adunată în volumele ”Secolul omului de jos” (1946), ”Însemnările și amintirile unui ziarist: Sarea e dulce și Cefe de taur” (1955) ș.a.

După 1944, a devenit membru al Comitetului Central al P.C.R., membru în Consiliul de Stat. În perioada 1946-1952, a fost director al Teatrului Național din București. A deținut de mai multe ori funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România (1947, reales în 1966, 1968, 1972).

Aproape toată opera lui literară transfigurează artistic experiențe ale copilăriei și adolescenței, proiectează stări sufletești în orizontul meleagurilor natale. Lirica sa se caracterizează prin cultul simplității și clarității sentimentelor, expuse cu naturalețe, printre volumele de poezie pe care le-a publicat numărându-se ”Poeme simple” (1927), ”Albe” (1937), ”Clopotul de aur” (1939), ”Pomul roșu” (1940), ”Iarba fiarelor” (1941), ”Anii de fum” (1941), ”Cântec șoptit” (1971), ”Poeme cu lună” (1974).

Autorul s-a impus în anii de după război cu ”Desculț” (1948), roman cu care a inaugurat un ciclu în care evocă mediul provincial, situații din anii premergători răscoalei din 1907, din timpul și imediat după Primul Război Mondial: ”Dulăii” (1952), ”Rădăcinile sunt amare” (1958-1959), ”Clopote și struguri”, ”Printre stele” și ”Carul cu foc”, ”Jocul cu moartea” (1960), ”Pădurea nebună” (1963) și ciclul ”Vântul și ploaia — Vulpea, Frigul, Roza” (1969). Pe lângă alte două romane, ”Ce mult te-am iubit” (1968) și ”Șatra” (1971), a mai scris proză scurtă — nuvele și povestiri: ”Brazdă îngustă și adâncă” (1949), ”Pentru viață” (1951), ”Florile pământului” (1954), ”Iarbă” (1957), ”Povestiri de dragoste” (1970) ș.a.

Multe din scrierile lui Zaharia Stancu au fost traduse în zeci de limbi străine. La 2 iulie 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române. Laureat al Premiului de Stat, a fost distins, în 1971, cu Premiul ”Herder” al Universității din Viena.

A murit la 5 decembrie 1974, la București. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata