Arcul geodezic Struve

Arcul geodezic Struve constituie un lanț de triangulații, ce se întinde din Hammerfest, Norvegia, până la Marea Neagră, trecând prin zece state, pe o distanță de 2.820 km. Punctele de observație din cadrul acestui sistem de măsurare, fixate între anii 1816 și 1855, de către astronomul Friedrich Georg Wilhelm Struve, au ajutat la prima determinare exactă a mărimii și formei planetei. Dintre cele rămase până în zilele noastre, unul se află în apropierea satului Rudi, raionul Soroca, din Republica Moldova, fiind unicul monument din țară inclus de UNESCO în lista atracțiilor culturale și naturale mondiale.

Sistemul geodezic Struve, inclus, în 2005, în Lista Patrimoniului UNESCO în categoria siturilor culturale, reprezintă un exemplu extraordinar de colaborare științifică între oamenii de știință din mai multe țări și de cooperare între monarhii și conducătorii statelor de la acea vreme pentru o cauză științifică — notează fișa de prezentare a obiectivului pe site-ul UNESCO.

Arcul original cuprindea 258 de triunghiuri principale cu 265 de puncte de observație principale, pe teritoriile statelor Norvegia, Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Federația Rusă, Belarus, Ucraina și Moldova. În prezent, situl UNESCO include 34 dintre punctele originale, marcate sub diferite forme.

Înscrierea în patrimoniul mondial UNESCO a fost justificată prin îndeplinirea mai multor criterii. În primul rând, organizația internațională evidențiază că prima măsurătoare precisă a unui segment lung de meridian, ce a ajutat la determinarea mărimii exacte și a formei Pământului, a reprezentat un pas important în dezvoltarea științelor planetei, atins printr-un schimb de valori umane și colaborare științifică, prin colaborarea între conducători cu diferite puteri. În al doilea rând, Arcul Geodezic Struve este, fără îndoială, un exemplu remarcabil de ansamblu tehnologic. Nu în ultimul rând, măsurarea facilitată de acest arc și rezultatele sale au fost direct asociate cu întrebările omului despre lumea în care trăiește, despre forma și mărimea sa. Sistemul rezultat a fost legat de teoria fizicianului Isaac Newton, potrivit căreia Pământul nu are forma unei sfere perfecte.

Încă din jurul anului 500 î.Hr. se știa că Pământul nu este plat, ci are o formă sferică. În secolul al III-lea î.Hr., tehnica de cercetare topografică și teoria de determinare a mărimii Pământului au fost dezvoltate de Eratostene. Această teorie a fost utilizată până în era geodeziei satelitare. În secolul al XVII-lea, s-au dezvoltat instrumente de măsurare mai precise, alături de metoda triangulațiilor. Potrivit acestei metode, o linie mult mai scurtă putea fi măsurată cu precizie, în timp de distanțele lungi erau acoperite de un lanț de triunghiuri.

Triunghiurile acopereau distanțe de sute de kilometri, fiecare latură având lungimea ce putea atinge și 100 km, iar fiecare triunghi din lanț avea o bază comună cu cel puțin un încă triunghi și două colțuri (stații de observație) comune cu alt triunghi.

Metoda triangulației a ajutat la stabilirea, între 1730 și 1740 a formei adevărate a Terrei, cu ajutorul unor arce lungi din Peru și Laponia. Însă, problema mărimii Pământului a rămas nerezolvată și a devenit și mai complicată, odată ce se știa că nu este o sferă perfectă. Arcele trasate la început în Franța, Peru, Laponia, Italia, Africa de Sud și Austria prezentau anumite deficiențe, care împiedicau găsirea unei soluții precise.

Evenimente, precum înfrângerea lui Napoleon, apoi Congresul de la Viena și decizia din 1815 de a stabili granițe agreate la nivel internațional, în Europa, exercitau o presiune pentru întocmirea unei cartografieri exacte. Aceste constrângeri s-au făcut puternic simțite în Rusia, unde Țarul Alexandru I i-a furnizat astronomului de origine germană Georg Wilhelm Struve (1792, Altona, Holstein — 1864, Pulkovo, Rusia) toate resursele necesare pentru proiectul unui nou arc geodezic pe o distanță mare.

Un arc foarte lung, finalizat în 1840, a fost măsurat, în India, de către William Lambton și George Everest, iar unul mai scurt, a fost măsurat în Lituania, de către Carl Tenner. Struve, care lucra la Universitatea Dorpat din Estonia de astăzi, a decis că arcul pe care îl va trasa va urmări o linie de longitudine (meridian), care să treacă prin observatorul universității.

Noul arc, cunoscut, mai târziu, sub numele de Arcul Struve, a fost finalizat, în cele din urmă, prin conectarea unor arce vechi, mai scurte, la cel sudic, măsurat de Tenner, și extinderea lor către nord și sud. Astfel, arcul a acoperit o linie trasată din Fuglenas, lângă Hammerfest, în extremitatea din nord a părții continentale, de-a lungul a 2.800 km, până în localitatea Stara-Nekrasovka (Ucraina).

Obiectivul UNESCO cuprinde 34 dintre punctele inițiale, fixate de Struve și colegii săi timp de 35 de ani: patru în Norvegia, patru în Suedia, șase în Finlanda, unul în Rusia, trei în Estonia, două în Letonia, trei în Lituania, cinci în Belarus, unul în Moldova și patru în Ucraina. Marcajele punctelor de observație, devenite monumente, au diferite reprezentări: mici găuri forate în piatră, unele umplute cu grafit; structuri asemănătoare bornelor de hotar, cu o piatră sau o cărămidă centrală sau monumente construite special pentru a marca punctul din arc.

Pentru Republica Moldova, includerea acestui obiectiv transfrontalier în patrimoniul UNESCO a reprezentat și momentul intrării statului în familia UNESCO. În timpul pregătirilor pentru înaintarea proiectului, Moldova a ratificat decizia de a deveni membru UNESCO, acest monument devenind primul din țară de pe lista organizației. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata