Blana ursului din pădurea electorală

România a intrat deja în zodia electorală. Mai precis, unii dintre români vor trăi o perioadă cu impresia că sunt atât de importanţi pentru concetăţenii lor încât aceştia vor da fuga la urne pentru a-i reprezenta în forul legislativ european. Cum 2014 este an de cotitură pentru Parlamentul Uniunii (anul acesta alegându-se şi forurile superioare ale Parlamentului European), importanţa alegerilor pentru cei care visează la un portofoliu de europarlamentar este cu atât mai mare.

Dănuţ Dudu

Revenind însă la alegerile din România, electoratul este cu atât mai confuz cu cât nu înţelege el prea bine care este diferenţa dintre “simplul” parlamentar şi cel europarlamentar.

Conform campaniei de presă demarată în media românească (şi nu numai!), principala diferenţa dintre cele două categorii de aleşi, ţine de nivelul beneficiilor contabilizate de fiecare în parte. Dacă cei din Parlamentul României trebuie să se mulţumească cu banii rezultaţi din indemnizaţiile de şedinţă, sume forfetare şi deconturi la care se adaugă cele rezultate din lobby-ul (a se citi: traficul de influenţă) exercitat, cu mai mult sau mai puţin aplomb, de fiecare ales, europarlamentarul poate contabiliza la final de mandat (în contul propriu) sume importante, chiar şi pentru standardele occidentale.

Dacă la aceasta se adăuga o pensie de câteva mii de euro pe care fostul europarlamentar o va primi la momentul oportun doar pentru că a ocupat vremelnic această funcţie, miza portofoliului devine cu atât la mare.

A doua diferenţă majoră dintre cele două categorii de aleşi rezidă din implicarea şi responsabilitatea politică a celor două tipuri de parlamentari.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să ne imaginăm că într-un caz sau altul activitatea parlamentară a acestora justifică sumele primite dar, în cazul celor aleşi în Parlamentul României, semnele activităţii lor sunt mult mai sesizabile faţă de cele ale europarlamentarilor. La drept vorbind, este greu de spus care a fost aportul europarlamentarilor români (în afara exercitării dreptului la vot) la iniţierea sau modificarea unor acte normative europene.

Mai curând aceştia sunt perceputi, pe plan intern, ca un fel de „consultanţi” pe anumite domenii şi care ar trebui să coreleze interesele naţionale cu cele ale Uniunii. Cât de corelate sunt acestea se poate constata numai dacă număram banii absorbiţi de Romania din fondurile europene pentru dezvoltarea unor proiecte naţionale cu impact (sau nu) european…

A treia diferenţă dintre parlamentarul şi europarlamentarul ţine de calitatea sa de reprezentat legitim al electoratului român. În condiţiile în care sistemul electoral român promovează, ca unic criteriu de selecţie electorală listele de partid, este evident că cei care vor reuşi să îmbrace haina de europarlamentar sunt cei care trebuie recompensaţi de formaţiunile politice cărora aparţin. Trecem aici peste faptul că în poziţii eligibile se află soţiile şefilor de partid (este şi asta o diviziune a muncii) şi ne referim la faptul că în fruntea listelor se află nume care (de obicei) nu au rezonanţă decât la nivelul partidului pe a cărui listă apar.

Aşa că, electoratul român este chemat la urne să pună ştampila pe o siglă de partid şi nu pe un nume, astfel încât ajung să ocupe fotoliul de europarlamentar indivizi a căror tangenţă cu Europa, de multe ori, se rezumă la nivelul bulevardelor şi magazinelor europene şi mai puţin în zona protipendadei politice a UE.

Să ne mai mire că, în continuare, România stă la poarta Uniunii fără a reuşi să găsească cheia deschiderii acesteia? (Norocul nostru că avem o importantă poziţie geostrategică şi un potenţial de piaţă de consum deloc de neglijat pentru companiile europene. Altfel, pe baza lobby-ului exercitat de europarlamentarii noştri şi acum ne-am afla în anticamera UE).

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata