Cea mai bună metodă de educare a copiilor

Când privesc în urmă, la anii copilăriei, îmi amintesc că una dintre marile mele uimiri, care îmi crea confuzie mentală şi o stare neplăcută de neîncredere în oameni era faptul că unii dintre „oamenii mari” din jurul meu spuneau una şi făceau exact pe dos.

Am aflat ulterior proverbul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, dar chiar şi azi apreciez mult mai mult oamenii care spun ce gândesc şi care nu fac promisiuni dacă nu sunt siguri că le pot respecta. Pe scurt, îmi plac oamenii care se comportă după cum vorbesc.

Acum câtva timp a venit la mine în cabinet Anca – o fetiţă de 7 ani, însoţită de mama ei. Motivul: avea coşmaruri, era agitată, certăreaţă (spunea mama ei) şi temătoare. Îi era frică să recunoască atunci când greşea sau lua note mici.

Am bănuit imediat că ceva din mediul fetiţei o menţinea într-o permanentă tensiune. Nu mi-a luat mult timp să identific cauza temerilor şi agresivităţii ei: un bunic care o iubea mult, în felul lui, dar care o ironiza ori de câte ori nu făcea ceva bine. Şi cum la această vârstă încă multe lucruri nu ies bine chiar din prima, Anca era supusă zilnic tirului de întrebări, sugestii, ironii din partea lui. În plus, bunicul se îmbăta destul de des şi ţipa la toată casa, iar Anca stătea cu mâinile la urechi când aveau loc astfel de episoade.

Nu există psihoterapie a copilului fără intervenţie în mediul în care se dezvoltă copilul. Simptomele Ancăi erau clar efecte ale traiului în aceste condiţii. Trebuia să lucrez cu bunicul – dar, evident, el nu dorea să vorbească cu nici un psiholog.

Aşa că, după ce am discutat cu mama, singura din familie care dorea să afle ce e de făcut, am învăţat-o pe Anca să-şi modifice modul de a gândi, să-şi exprime emoţiile şi să ceară ajutor.

Am folosit la un moment al terapiei şi o tehnică de relaxare folosită în managementul stresului. În timpul relaxării s-a tot mişcat: corpul ei micuţ se răsucea, se mişca, respira greu, ofta. Abia spre sfârşitul procedeului am observat că respiraţia i se liniştise şi a reuşit să rămână nemişcată câteva clipe.

Cauza principală a agitaţiei şi nervozităţii fetiţei se afla în mediul în care trăia. Nu-i poţi cere unui copil să fie relaxat dacă o faci pe un ton răstit: efectul va fi exact opus.

La fel, când părintele ţine celor mici o predică frumoasă şi corectă moralmente despre cât de dăunător este să minţi, iar apoi, când sună cineva la uşă, îi trimite să spună că el nu e acasă, ce crezi că vor reţine copiii? Desigur, faptele, nicidecum vorbele.

Aceeaşi idee e prezentă şi într-o povestioară drăguţă scrisă de o tiză de-a mea, Patricia Fripp:

„Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus: „cât costă biletul?” Tânărul i-a răspuns: „3 dolari pentru dumneavoastră şi 3 dolari pentru copiii mai mari de 6 ani. Pentru cei mai mici de 6, intrarea e gratuită. Câţi ani au?”

Bobby spuse: „Avocatul are 3, iar doctorul 7, deci cred că îţi datorez 6 dolari.”

Omul de la tejghea i-a spus: „hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că băiatul cel mare are 6 ani; oricum nu aş fi avut cum să-mi dau seama.” Bobby răspunse: „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii.”

„În momente de încercări”, concluziona autoarea, „morala contează mai mult ca niciodată. Fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cu care trăiţi.”

Patricia Cihodaru

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata