Corina Chiriac: Iubesc bătrânul Bucureşti, care se străduieşte să fie în pas cu vremurile noi

Marea artistă Corina Chiriac, una dintre doamnele cântecului românesc, își amintește cu plăcere, vorbind despre copilăria sa, de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor, doamne care încă purtau manșoane.

Corina Chiriac a mărturisit, în interviul acordat AGERPRES în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”,  de bucuria pe care o trăia când tatăl său o aducea acasă cu trăsura, de la care spune că a ”moștenit dragostea de București”, dovadă fiind faptul că una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”.

Artista a rememorat cu nostalgie anii tinereții, când Dâmbovița avea malurile pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce oferea un aspect boem. Ea spune că de fiecare dată când revine în București, după o călătorie, are o emoție asemănătoare întâlnirii ”cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară”. Își dorește ca Bucureștiul să rămână ”un organism viu, să se bucure de edili care să-l iubească, să-l poată moderniza”, iar bucureștenii să fie ”mai îngăduitori și mai plini de înțelegere” pentru concetățenii lor.

AGERPRES: Sunteți un artist născut într-o familie de muzicieni, un artist care a crescut în mijlocul muzicii, care a crescut în București, într-un cartier foarte frumos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră orașul București?

Corina Chiriac: Sigur că pentru mine Bucureștiul reprezintă leagănul copilăriei. Nu știu câți bucureșteni ”sadea” suntem în total, dar cu siguranță cei care ne-am născut la București avem același sentiment de apartenență pe care-l are oricine față de locul în care s-a născut. Eu am fost adusă de la maternitate acasă, cumva în centrul Bucureștiului, în casa bunicilor mei din partea tatălui, acolo unde locuia tata cu tânăra lui soție, cu mama. Și asta se întâmpla undeva în zona Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu, într-o casă veche, moștenită de bunica mea de la tatăl ei, străbunicul meu, negustorul Nichita Nestorescu.

Suntem de trei generații bucureșteni, bunica mea fiind sosită la București la începutul lui 1900, fiind cea mai mare dintre opt frați, venită prin căsătoria cu bunicul meu, care era brăilean, iar bunica a venit de la Buzău. Deci doi moldoveni, să spunem. Tata mare găsise de lucru, ca tipograf, în București, după ce-și făcuse studiile în Elveția, și au primit ca zestre în București o căsuță, într-o zonă de — să spunem — mici burghezi, foarte mici, însă, pentru că trăiau dintr-o leafă de tipograf. Bunica fiind casnică, crescând doi copii, maximum ce-și puteau permite era o menajeră, care venea din când în când și îi ajutau la treburile gospodăriei.

AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce amintiri aveți din copilărie legate de oraș, legate de locurile de joacă, de locurile prin care vă plimbați cu părinții?

Corina Chiriac: Noi, locuind în centrul Bucureștiului, mai precis între Cișmigiu și Piața Matache, aia care s-a demolat, îmi aduc foarte bine aminte de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor. Vorbim de anii ’55, nu mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Doamnele încă purtau manșoane, lucruri care au dispărut de mult din clasic, cu totul nepractic în ziua de azi, și anume un fel de gentuță făcută din blană, în care încăpeau cheile, un portofel mic și eventual un ruj, și în care doamnele își fereau iarna, de frig, mâinile, băgându-le în acest manșon, o ”clătită”, să-i spunem, din blană, cu fermoar, cu două intrări — dreapta și stânga — care se agăța cu un șiret elegant de gât. Sigur că în ziua de azi ar fi cu totul și cu totul nepractic, dar pe vremea aceea doamnele nu cărau, cel puțin nu la vedere și nu când mergeau în vizită, atâtea sacoșe ca noi.

Locul copilăriei mele mi-l aduc aminte ca fiind foarte frumos. Mi-l aduc aminte verde sau nins, dar era un oraș liniștit, la suprafață părea că toate lucrurile sunt în regulă. Eu, ca și copil, nu cunoșteam teroarea mașinilor, dubele, care veneau să ridice diferiți cetățeni care gândeau altfel despre regimul comunist. Nu știam la ora aia nimic. Eram un copil, aveam 4-5 ani, mă bucuram că tata mă aducea, câteodată, de la piață, cu trăsură, pentru că încă existau în București trăsuri, cu un coș mare care se lăsa deasupra trăsurii să nu te ningă, cu cai destul de îngrijiți. La piață erau foarte mulți olteni, după cum li se spunea, neguțători, era o piață veselă, gălăgioasă, oamenii se purtau încă foarte frumos unii cu alții. Foarte multe amintiri îmi vin în minte de câte ori mă întorc la anii copilăriei mici.

Un București în care lumea avea timp să se plimbe în Cișmigiu, se așeza pe bancă, povestea, vorbea, citea ziarul, se așeza la o cafea la puținele cafenele care erau în Cișmigiu. Eu am moștenit dragostea de București de la tatăl meu (compozitorul Mircea Chiriac — n.r.), care era un mare iubitor de țară și de București. Ca dovadă, una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”. O lucrare care a dat și titlul unui dublu album, care mă bucur că i-a fost editat la casa de discuri Electrecord. Sigur, aș putea să vă povestesc mult și frumos. Îmi aduc aminte de un oraș cochet, curat, verde. Asta a fost în prima parte a copilăriei, pentru că noi ne-am mutat de mai multe ori prin diferite zone ale Bucureștiului până când tata a reușit să-și stabilească domiciliul în foarte frumosul cartier care se numește Cotroceni.

AGERPRES: Și unde locuiți și astăzi.

Corina Chiriac: Da.

AGERPRES: Ați vorbit despre Bucureștiul de altădată. Dacă ați putea să alegeți perioada în care să trăiți, ce ați alege, Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de acum?

Corina Chiriac: Sinceră să fiu, aș face o combinație, dacă aș putea să suprapun erele, așa, ca niște universuri paralele. De exemplu, când eram studentă, plecam pe jos până la facultate, deoarece eu am fost studentă la Institutul de Teatru. Iar la sfârșitul anilor ’60, când eu eram studentă, prin anii 1969-1970, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică avea sediul pe cheiul Dâmboviței, deasupra Teatrului Bulandra, la etajele superioare. Acolo erau clasele noastre, și de actorie, și de scrimă, și de exerciții de dicție, și de istoria teatrului universal și de estetică. Acolo era IATC-ul. Și-mi aduc aminte cu mare bucurie și plăcere de cheiul Dâmboviței de altădată, care nu era încă betonat, Dâmbovița încă nu era strânsă într-o albie la forma de astăzi, malurile erau pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce sigur că oferea un aspect boem Dâmboviței, care curgea și ea așa cum știa de câteva sute de ani. Nu știu dacă astăzi, așa cum spune foarte frumos un cântec al lui Charles Aznavour — ”La boeme”—, acea boemă mi-ar mai plăcea.

Dar la 17 ani, când mă întorceam de la facultate cu colegii, recitam pe stradă Eminescu, Nichita Stănescu și așa mai departe și ne glorificam cu câte un vers în plus sau câte eram capabili să învățăm, atunci acest chei al Dâmboviței era locul ideal, romantic și, poate repet, boem, pentru a primi curtea unui băiat sau a-ți face vise frumoase de viitor. Sigur că acea lucrare asupra Dâmboviței cu siguranță a fost necesară, ca multe alte lucrări de modernizare a orașului, dar eu tot îmi aduc aminte cu plăcere. Aș face o combinație între ce avea Bucureștiul romantic și dulce dintotdeauna și utilitatea unor lucrări moderne care să ne fie la îndemână. Probabil așa aș face.

AGERPRES: Am vorbit despre felul în care vedeați Bucureștiul cu ochii de copil. Cum îl vedeți acum, cu ochii unui om matur, și ce ați dori să se schimbe în București în următoarea perioadă?

Corina Chiriac: E greu de spus, pentru că majoritatea covârșitoare dintre noi, locuitorii Bucureștiului, suntem șoferi auto, nu avem altă soluție. Cu toții ne-am dori să avem niște străzi foarte mari, ca în America, și să avem nenumărate locuri de parcare, unde să ne putem lăsa mașina când avem treabă prin oraș. Asta nu se poate. Din păcate, nu avem cum să dărâmăm tot Bucureștiul să facem străzi mai late. Și atunci, bombănind, ne chinuim cu ce avem. Nu ar fi frumos și nu ar fi posibil. Poate nu ar fi nici frumos să avem străzile altor capitale ale lumii, care sunt mult mai generoase, pentru că orașul nostru are farmecul lui și așa. Probabil eu îl văd ca pe imaginea holografică sau mai multe care se suprapun de-a lungul zecilor de ani pe care i-am trăit, dar vă spun sincer, probabil pentru că este leagănul copilăriei mele, din orice colț al lumii m-am întors — și Dumnezeu a fost bun cu mine și m-a ajutat să locuiesc în America, să vizitez Argentina, să călătoresc, am fost în Egipt, în țări în care lumea se ducea mai rar — de câte ori revin la București am o emoție și o tresărire ca și cum te-ai întâlni cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară. E o stare de bucurie, de apartenență, și călătoresc cu plăcere prin București, mai în toate zonele.

Sigur, ca pe fiecare dintre noi, mă mai enervează unele lucrări care nu sunt finalizate la timp sau nu sunt finalizate deloc. Dar, una peste alta, îi apăr chiar și neajunsurile — faptul că locuim în 2014 într-un oraș în care nu s-a schimbat foarte mult de la 1900. Este orașul nostru, nu-l mai putem schimba și probabil fiecare dintre noi, care locuim în București, ar trebui să avem grijă, așa cum e în alte țări, ca în fața blocului nostru, a curții noastre, pe strada noastră măcar să nu fie gunoaie, să avem grijă fiecare de locul unde parcăm și așa mai departe. Pentru că dacă fiecare dintre noi avem grijă, atunci lucrurile vor arăta mai bine. De exemplu, eu vizitez cu plăcere o verișoară care stă la capătul cartierului Drumul Taberei, care este foarte curat, este foarte verde, plăcut de locuit, sau alte zone, în Balta Albă s-au făcut lucruri foarte frumoase, sau Titan.

Mă uit că se fac eforturi ca orașul să fie îngrijit, se pun flori, se vopsesc bordurile… eu iau partea bună a lucrurilor. Poate se fac cheltuieli inutile, poate că organizatorii nu termină la timp lucrările, eu mă uit la partea bună a lucrurilor. Circulând prin București, în special în ultimii 20 de ani, să zic, ceva-ceva se vede că s-a făcut. Există un efort de a avea o capitală mai plăcută, mai curată, mai frumoasă, mai verde. Foarte mulți cunoscuți de-ai mei din alte orașe unde mă duc și cânt îmi spun: ”Eu nu aș putea să locuiesc la București. Nu mi-ar plăcea viața din București”. Și știu și de ce: noi avem o stare nervoasă, suntem tot timpul obosiți, ne obosesc traficul, mașinile, gălăgia, suntem grăbiți, parcă nu ne mai ajunge timpul. Totuși, eu îl iubesc pe acest bătrân București, care se străduie, săracul, să fie în pas cu vremurile noi.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata