Cum au devenit opincile româneşti respectate în întreaga lume

Trista şi incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care România i-a avut vreodată.

1 aprilie 1910: patru studenţi români pleacă pe jos, într-o călătorie de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei cultura românească în cele mai îndepărtate colţuri ale celor cinci continente.

Dintre cei patru, doar unul avea să supravieţuiască acestei încercări: după şase ani de mers pe jos, şase traversări ale Ecuatorului şi 497 de perechi de opinci rupte, buzoianul Dumitru Dan avea să se întoarcă în ţară cu un record mondial şi o părticică de nemurire. Însă, în România, ţara pe care a iubit-o şi a promovat-o peste tot în lume, chiar şi nemurirea îşi găseşte sfârşitul sub praful gros al uitării şi al nepăsării…

 

  • „Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”

În vara anului 1908, agenţia pariziană Touring Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de euro).

În scurt timp, în competiţie aveau să se înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei şi patru români. Toţi studenţi în Paris şi toţi în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan şi Paul Pîrvu (studenţi la geografie) şi Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu (studenţi la Conservator).

Cum dintre toate itinerariile, cel al românilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiţie: să fie lăsaţi să se pregătească în ţară vreme de doi ani. Tot lui îi va veni şi ideea privind finanţarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul şi taxelor aveau să-i obţină susţinând spectacole folclorice prin lumea largă:

“Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular.”

 

  • „Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală”

Cei patru se întorc în ţară şi, în timp ce studiază intensiv cartografia, meteorologia şi etnografia, îşi alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece şi dansuri tradiţionale. Iar peste toate acestea, evident, exerciţiile fizice: merg zilnic câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate anotimpurile şi pe toate formele de relief.

“Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. Fiind săraci şi temerari ei mergeau la Paris, la studii, pe jos”, avea să-şi amintească, peste ani, Steliana Sârbu, fiica lui Dumitru Dan.

Pe 1 aprilie 1910, cei patru (însoţiţi de Harap, câinele care-i va urma credincios aproape întreaga călătorie) aveau să părăsească Bucureştiul: “Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală” – aceasta este prima însemnare din jurnalul de călătorie ţinut de Dumitru Dan. Se îndreaptă spre Braşov, iar de aici ajung în doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentaţie şi câştigă primii bani), lasă în urmă Berlinul şi merg spre Danemarca:

“Iată şi primul incident: la graniţa cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internaţional, ne-a arestat şi expediat la Flensburg, unde am aflat că eram suspectaţi de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decoraţie sau avansare, a rămas uimit când – după ce ne-am lămurit cu şefii lui – ne-a văzut din nou.”

 

  • „Sunteţi români, nu?”

Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm şi Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes) şi, în cele din urmă St. Petersburg şi Moscova. Aici, vizitând galeria Tretiakov, îi năpădeşte dorul de casă: “În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre”.

În octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran.

Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat în Persia s-au bucurat de o afluenţă de spectatori peste aşteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia îi opreşte. (…)În pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”

După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. În Damasc au primit daruri de la românii din Galaţi şi Brăila stabiliţi aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi, “înfioraţi de urletele şacalilor”, au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”, în deşertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cât, poate zeci de ore, până s-a sfârşit”, iar “în Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea: «Sunteţi români, nu?». Acolo unde ne aşteptam mai puţin, am fost găzduiţi şi ospătaţi într-un hotel, proprietatea unor gălăţeni stabiliţi de mai bine de 12 ani”…

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata