Hisham Tageldin Mohamed Osman, medic sudanez în Bulzeştiul lui Marin Sorescu

Hisham Tageldin Mohamed Osman are 43 de ani, este din Sudan și este medic de familie în satul Frățila, care aparține de comuna lui Marin Sorescu, Bulzești (Dolj). Medicul sudanez, cu nume prea dificil pentru oamenii din Bulzești care îl sună în permanență pentru probleme de sănătate, a ajuns să lucreze la Frățila pentru că aici nu voia să vină niciun doctor.

Și dacă la început a fost nevoit să lucreze într-o singură încăpere, fără sală de așteptare, fără dotări, neatractivă pentru pacienți, acum la Frățila funcționează singurul centru medical de permanență din județ dotat cu ambulanță ce deservește peste 8.000 de oameni din zonă.

Medicul simte că aici este casa lui, mai ales că din 1995 este căsătorit cu o asistentă medicală din comuna Mischii, unde și locuiesc, și au împreună un băiat de 15 ani — Iosif, care dorește să devină chirurg. Spune că este unul dintre străinii care iubesc România și nu ar pleca din țara noastră decât poate pentru o lună — o lună jumătate, ca să strângă niște bani pentru a mai dota centrul cu ceva aparatură medicală. Nu-și uită însă nici locurile natale. Își dorește ca, înainte de pensionare, să lucreze câțiva ani într-o zonă săracă din Sudan unde să înființeze un centru ca aici.

Cu talent de narator, de parcă ar fi un personaj din ”La Liliecii” lui Sorescu, dr. Hisham Tageldin povestește cum a ajuns în România în 1988, cum s-a mutat de la Iași la Craiova, unde clima era mai caldă, cât de greu i-a fost în primii ani când nu avea voie să comunice cu niciun român și cum a ajuns să-i trateze pe oamenii din Bulzești.

”Am ajuns în România pe vremea veche, pe vremea comunistă. Și Sudanul în acea perioadă era condus de un regim militar comunist și ambele țări aveau tratate și burse pentru studenți. Și atunci am dat examenul de Bac, am obținut media. Aveam intenția să studiez undeva Medicina și m-am gândit să vin din partea statului sudanez să studiez în România. (…) Și în noiembrie 1988 am ajuns în România.

Un an am studiat limba română. La început a fost totul greu. Și clima grea, și limba grea. Totul era foarte greu, mai ales că pe vremea aceea nu era libertate, nu existau produse în magazine, nu aveam dreptul de a vorbi cu niciun cetățean român. Era o restricție și automat totul era greu — tu nu ai voie să vorbești cu un român, românul nu are voie să vorbească cu tine. Ne uitam unul la altul și atât. Comunicarea mea se termina odată cu încheierea orelor de Limba română. Numai cu profesorul de Limba română vorbeam. La Suceava am ajuns prima dată. Căminul și Institutul de limbă erau în aceeași curte. Plecam de la cămin pe jos și în 3 minute ajungeam în sala de curs”, spune medicul.

Iar povestea acestuia continuă.

”Încet, încet am început să învățăm limba română. (…) După anul pregătitor, am dat examenul de limbă și am optat să fac primul an de Medicină la Iași. Am stat un an acolo. Acum eram într-un nou colectiv, grup mare de la 10-11 studenți, băieți, fete, dar relațiile se terminau imediat după curs. Asta era o condiție obligatorie. Îmi amintesc foarte bine cum m-am împrietenit cu un băiat, Cristi, fiindcă mă ajuta foarte mult, pentru că, deși făcusem un an limba română, nu aveam viteză să pot scrie tot cursul. Și prezența la curs era obligatorie.

M-am împrietenit cu el, în sensul că îmi mai spune la curs, mai copiez de la el… Și au început greutățile, fiindcă o dată am fost prins cu el pe stradă, o dată i-am făcut vizită acasă și el a luat amendă, am luat și eu amendă, adică era un regim dificil pentru noi. El în niciun caz nu avea nevoie de mine, dar eu aveam nevoie de el, pentru că pe mine mă ajuta. În loc să deschid un dicționar să caut cuvântul, îl întrebam pe el repede. (…) Am terminat anul I la Iași, dar pentru noi iernile erau grele în zonă. Și era Comitetul de Studenți Sudanezi și acolo am aflat că dacă nu vrei zona asta rece mai sunt în România zonele mai calde în sud și acolo este un centru universitar unde sunt sudanezi, iar dacă te duci și depui cerere la minister ai putea fi transferat acolo.

Era și mai aproape de București unde noi trebuia să ajungem în fiecare lună pentru a ne ridica bursa. Și în baza faptului că este mai cald și mai aproape de Capitală ca să fug mai repede să iau bursa, m-am mutat la Craiova student în anul II. Și Craiova era plină cu studenți străini. În Sudan este un procent destul de solid de medici care au terminat facultatea în România. Într-un spital din Sudan toți medicii vorbesc limba română, mai ales atunci când vor să nu înțeleagă pacientul ”ce fac băieții ăștia” (râde — n.r.). Pe o gardă unde sunt 13 medici, 10 dintre ei au terminat în România”, își amintește dr. Hisham Tageldin Mohamed Osman, în timp ce telefonul fix din cabinet sună încontinuu.

A terminat Facultatea de medicină din Craiova în 1995 și a hotărât să se întoarcă în țara lui, dar, din cauza regimului și a războiului, a venit înapoi în România.

”Când eram student în anul III, nu mai era regimul comunist și am început să ne împrietenim cu familii de români, cu băieți, fete, aveam și noi un grup destul de mare. Acum te duceai fără frică la frizer, pentru că înainte te duceai la frizer să te tundă repede și nu schimbai niciun cuvânt. Acum nu mai erau restricții. Am cunoscut și eu o fată și i-am promis că o să mă însor cu ea. Când am terminat Facultatea de medicină nu aveam nicio șansă. Eram sudanez, nu știam cum funcționează sistemul medical din România.

Pașii din Sudan pentru a ajunge medic îi știam, dar pașii din România, nu. Și am plecat în Sudan după ce am încheiat actul de căsătorie. Și i-am spus soției: eu plec, mă duc să văd cum merge treaba și vin să te iau și pe tine. Din păcate, eram învățat cu democrația din România pentru că fuseseră 4 ani în care țara se deschisese. Erau alte posibilități, găseai ce voiai, libertate, anumite lucruri plăcute. Eram tânăr, nu era vorba de distracție, dar puteai merge pe stradă fără probleme, fără să te întrebe cineva ceva. Vrei fast-food, îl găsești, vrei un suc, îl găsești, adică nu se compara cu ce fusese înainte”, afirmă acesta.

Când s-a reîntors în Sudan, a găsit țara sa cum era România înainte de ’89 — era un regim militar, iar primul pas pe care trebuia să îl facă era să meargă în armată, pentru că altfel la diploma lui de doctor nu se uita nimeni.

”Și era război între nord și sud și trimiteau medici acolo, mai ales pe cei care terminaseră facultatea în Europa, pentru a deveni bărbați. Ziceau: ‘mă, voi sunteți prea moi, voi ați găsit trai bun acolo, mergeți la război’. Și au plecat câțiva. Iar câțiva băieți pe care îi cunoșteam au murit în război. Și atunci părinții mei au zis că nu am făcut Medicina ca să fiu omorât de un glonț. Pe de altă parte nu puteam începe cariera de medic, dacă nu aveam armata făcută. Și atunci m-am hotărât să plec din Sudan. Am stat în ’95-’96, iar în ’96 m-am întors aici pe baza certificatului de căsătorie, pentru că altfel nu aveam motiv să obțin viza. M-au ținut 3 luni până au verificat actele, dar până la urmă mi-au dat voie să vin’‘, își aduce aminte medicul.

Nici în România nu i-a fost ușor la început, pentru că nu avea cetățenie română, iar zile întregi a bătut la ușile Ministerului Sănătății.

”Am zis că o fac și voluntar până la urmă, dar au spus că nu există regim voluntar, dacă intri în sistem, ai carte de muncă, salariu. Și am lucrat ca medic stagiar în ’96-’97 la spitalul din Craiova. Când am început să lucrez acolo cu dr. Maria Homeag îmi plăcea. Chiar dacă aveam stagiul în altă parte, terminam ce aveam de făcut și coboram repede la urgență. Și îmi plăcea. Și am început să am ambiții: să fie gărzi în care să nu mai fie nevoie să o trezesc deloc pe doamna doctor”, mai spune acesta.

În 1996 a depus cerere pentru obținerea cetățeniei române și a așteptat răspunsul trei ani. Când a primit cetățenia, a luat Monitorul Oficial în mână și s-a dus la Direcția Sanitară și la Colegiul Medicilor.

”Și doctorii Bondari (n.r. — Andrei Bondari, directorul DSP Dolj de la acea vreme) și Dobrescu (n.r. — Doru Dobrescu, președintele Colegiului Medicilor Dolj de la acea vreme) nu o să mă uite niciodată, pentru că le-am dat dureri de cap. Mă trimiseseră să lucrez la Mischii ca medic de medicină generală, într-un cabinet neautorizat, care nu avea de nici unele. Și atunci, împreună cu primarul, am pus mâna și am construit cabinet și automat oamenii au început să nu se mai ducă la dispensar, pentru că veneau la cabinetul acela. (…)

În 1999 au scos posturi la concurs și m-au trimis detașat într-o altă comună — Drănic-Padea, iar medicul de acolo când m-a văzut a ieșit cu bâta la mine, că ‘veni un medic peste mine’, mai ales că trebuia să apară legea de asigurare și nu voiau în niciun caz alt medic cu ei în sat. M-am întors la profesorul Bondari: ‘Domn’ profesor, era să mănânc bătaie!’ Și m-a întrebat: ‘Mă, tu unde locuiești?’ ‘Eu locuiesc în Mischii’. Și a zis: ‘Ține drumul tot înainte, este acolo o zonă unde nu vrea niciun medic să se ducă. Se numește Frățila. Ia du-te și vezi’. Am ajuns aici. Era dezastru. Niciun medic nu stătea”, mai povestește Hisham Tageldin.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata