Judeţul Cluj: scurt istoric

Județul Cluj, situat într-o zonă fizico-geografică complexă, cu variate forme de relief care coboară dinspre culmile Carpaților Occidentali spre Câmpia Transilvaniei, a oferit de timpuriu condiții propice desfășurării neîntrerupte a activității umane.

Daco-geții de pe meleagurile județului Cluj au contribuit și ei la înflorirea civilizației autohtone, care culminează în perioada de maximă dezvoltare din secolele I î.Hr.-106 d.Hr.

Începând cu 106 d.Hr. se introduc formele de viață și de organizare romană. Așezările se întemeiază mai ales de-a lungul drumurilor, dintre care cel mai important unea principalele orașe, Napoca și Potaissa, cu întreaga provincie.

Napoca s-a dezvoltat datorită poziției avantajoase pe care o deținea, la intersecția mai multor drumuri. Așezarea dacică de aici, în care, imediat după cucerirea Daciei, s-au așezat grupuri de coloniști din imperiu, devine municipium în timpul împăratului Hadrianus și colonia sub Marcus Aurelius sau Commodus. Napoca ocupa, în centrul actualului oraș, o suprafață de 32 ha, cu un ”forum” în zona Pieței Libertății, și era înconjurată de ziduri. Puternic centru economic, comercial și cultural, orașul de pe Someș a jucat și un important rol administrativ, fiind capitala Daciei Porolissensis (120-123).

Potaissa constituie, în schimb, un exemplu tipic de mare centru militar, care datorează armatei însuși statutul său de oraș. Menționat ca simplu ”vicus” la începutul epocii romane, cunoaște o dezvoltare accentuată după așezarea aici a legiunii a V-a Macedonica (166-167 d.Hr.). Împăratul Septimius Severus îi acordă titlul de municipium și apoi cel de colonia.

După retragerea legiunilor și a administrației romane din Dacia (271-275) cele două importante centre urbane amintite mai sus au cunoscut o stagnare economică, politică și administrativă, însă populația autohtonă daco-romană a continuat să viețuiască neîntrerupt pe aceste meleaguri, urme de locuire găsindu-se la Cluj-Napoca, Soporu de Câmpie (secolele II-III), Țaga (secolele IV-VIII), Apahida (secolul al XV-lea), Iclod (secolul al VII-lea) ș.a.

Alături de populația autohtonă daco-romană s-au așezat, în această epocă, grupuri ale populațiilor migratoare; goții prin secolul al IV-lea, dovediți arheologic la Pălatca, gepizii în secolul al VI-lea, constatați la Someșeni și Cluj-Napoca. Mai importantă este formațiunea germanică (ostrogotă sau gepidă), care s-a înfiripat prin secolul al V-lea și de la care s-au păstrat podoabe din aur, descoperite în cele două morminte princiare de la Apahida și în tezaurul de la Someșeni. Pentru o epocă mai târzie sunt atestați și slavii, de necropola tumulară de la Someșeni (secolul al VIII-lea).

Continuitatea românilor pe teritoriul județului Cluj, precum și nivelul de dezvoltare a societății atestate de Anonymus, autorul cronicii medievale ”Gesta Hungarorum”, sunt confirmate de descoperirile arheologice. Pe baza acestor dovezi este conturată existența unui voievodat condus de românul Gelu, care stăpânea Țara Transilvaniei. Voievodatul lui Gelu reprezenta o societate organizată în obști sătești, conduse de juzi și cnezi, situate pe văile râurilor și în depresiuni, în depresiunea Huedinului, pe valea Someșului Mic, în depresiunea Călățele-Beliș, pe valea Arieșului. Unite în uniuni de obști, pe măsură ce se cristalizau raporturile feudale, ele cunosc forme superioare de organizare — voievodatele — pomenite în izvoare din secolele X-XI.

În această perioadă, voievodatul Transilvaniei și cel din partea vestică a țării sunt confruntate cu tendințele de expansiune ale regalității maghiare. Cu toată împotrivirea populației românești, prin incursiuni succesive, începe un lung proces de cucerire. Semnificativ pentru rezistența românilor este și faptul că organizarea comitatelor începe numai în primii ani ai secolului al XII-lea, din partea de vest a Transilvaniei, înaintând, treptat, spre interior.

În secolul al XII-lea, în 1177, documentele menționează existența comitatului Cluj (Cojocna) cuprinzând teritoriile din partea centrală a fostului voievodat al lui Gelu. Centrul acestui comitat a fost inițial în cetatea de la Cluj-Mănăștur, cetatea Cluj ”Castrum Clus”, fiind pomenită mai târziu, în 1213, ca centru al comitatului. Din 1316, Clujul este ridicat la rang de oraș, potrivit privilegiului din 19 august 1316, care consfințește noul statut al așezării.

Orașele județului Cluj au cunoscut în Evul mediu o intensă activitate meșteșugărească și comercială, Clujul remarcându-se prin produsele sale pe piețele altor orașe ardelene, în Țara Românească și Moldova, în centrul Europei, obținând noi privilegii, ca cel din 1506, ce-i dădea dreptul de a organiza iarmaroace libere (nundine libere) sau târguri anuale (fora annualia). La puțină vreme obține și dreptul de depozit (Stappelrecht), înainte de 1538.

Dezvoltarea deosebită pe care a cunoscut-o orașul în secolul al XVI-lea justifică epitetul și caracterizarea de ”oraș principal” (civitas primaria) al Transilvaniei și de ”oraș comoară”. Era, prin urmare, un important centru economic și politic al Transilvaniei, distingându-se prin arhitectura sa civilă și ecleziastică.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata