Cele mai vechi urme de locuire identificate pe teritoriul județului Maramureș datează din Paleoliticul superior (35 000 – 10 000 î.Hr.) și au fost descoperite în arealul satului Bușag (comuna Tăuții-Măgheruș) din apropierea vestică a municipiului Baia Mare.
Vestigii neolitice au fost scoase la iveală în perimetrele localităților Ilba, Coroieni, Săpânța, Oarța de Sus, Lăpuș, Dumbrăvița, Crăciunești ș.a., iar Epoca bronzului cuprinde un bogat material arheologic specific Culturii Suciu de Sus, a cărei arie de răspândire se află în bazinul inferior al Someșului și pe cursul superior al Tisei (secolele XV-XIV î.Hr.).
Din depozitele de bronz descoperite la Săpânța, Bărboasa, Ieud, Vadu Izei, Dragomirești, Saraslău, Călinești, Rozavlea ș.a., au fost recuperate topoare, seceri, celturi, brățări etc.
Reprezentativ pentru prima Epocă a fierului (Hallstatt — 1200-450/300 î.Hr.) este tezaurul de aur de la Sarasău, alcătuit din 15 spirale plate, cu decor geometric, două inele ș.a.
Spre sfârșitul secolului II î.Hr., pe teritoriul actualului județ se generalizează utilizarea metalurgiei fierului și a roții olarului și se accelerează procesul de organizare socială a comunităților dacice.
În decursul secolului I î.Hr., societatea geto-dacică ajunge la apogeul său, ilustrat prin descoperirile arheologice de la Mireșu Mare, Rozavlea, Sighetu Marmației, Oarța de Sus și, mai cu seamă, de cele de la Oncești (ceramică cenușie, râșnițe de mână ș.a.).
Deși Maramureșul a rămas în afara granițelor Daciei romane (perimetrul lui fiind locuit de dacii liberi), el a fost puternic influențat de cultura și civilizația romană prin permanentele legături economice și spirituale dintre aceștia și populația dacică aflată sub stăpânire romană.
Aceste influențe sunt exemplificate de descoperirile arheologice de la Călinești, Ieud, Buzești, Giulești, Vad, Sighetu Marmației, unde s-au găsit monede romane și ceramică fină, de culoare cenușie.
Populația autohtonă a continuat să locuiască pe aceste meleaguri și de-a lungul secolelor IV-X, așa cum atestă descoperirile din această perioadă de la Sarasău, Boiu Mare, Crăciunești, Prislop, Mesteacăn, Vălenii Șomcutei ș.a.
O dată cu organizarea formațiunilor politice feudale românești, în secolele X-XIV, apar și primele atestări documentare ale Maramureșului (Țara Maramureșului menționată, prima oară, în 1199) și ale unor așezări de pe cuprinsul său, ca de exemplu Ardusat (1231), Tămaia (1231), Finteușu Mic (1231), Finteușu Mare (1231), Arieșu de Câmp (1256), Băiuț (1315), Rohia (1325), Suciu de Jos (1325), Baia Mare (1327), Sighetu Marmației (1329), Cuhea — azi Bogdan Vodă (1352), Cetatea Chioarului (1368) ș.a.