Se spune ca la agricultura si la fotbal se pricepe toata lumea… da!, este corect, dar, nu la fel de bine. Brazilienii se pricep foarte bine şi la una şi la alta – la ambele capitole sunt în vârful clasamentului mondial, scrie agrointel.ro.
România, se spune are un fotbal care seamană cu cel brazilian, dar se pare că şi o agricultură care seamănă cu cea braziliană… este observaţia Comisarului European pentru Agricultură, Dacian Cioloş.
„Brazilia este o ţară continent cu o problematica a agriculturii pe care, păstrând proporţiile, o regăsim şi în România, în sensul că există exploataţii agricole de dimensiuni mari, orientate spre performanţă, export.
Brazilia este unul din marii exportatori de produse agricole, agro-alimentare din lume. Dar Brazilia are şi zeci de milioane de mici producători de subzistenţă. Şi Brazilia a ştiut, în aceşti ultimi ani de dezvoltare economică, să devină un principal actor pe piaţa internaţională agro-alimentară, prin capacitatea de export, prin dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi, în acelaşi timp, a ştiut să se preocupe şi de problema celor săraci, care produc pentru a se hrăni pe ei, familiile lor şi pe cei din jurul lor”
Este o afirmaţie incitantă, care provoacă “micile celule cenuşii”.
Cum arată agricultura braziliană? Şi cât de mult se poate susţine paralela cu România propusă de Comisarul European?
Patru cincimi (80%) din fermele comerciale înregistrate în Brazilia sunt asociaţii familiale deţinând terenuri sub 50 de hectare, peste trei sferturi din acestea supravieţuind (plata utilităţilor şi asigurarea unor câştiguri per membru comparabile cu slariul minim pe economie) prin veniturile complementare rezultate din activităţi non-agricole. În acest contingent regăsim şi ferme care au venituri de sub 100 USD/an din agricultură (este cazul a 46% dintre fermele din Sudul ţării).
Caracterul de agricultură de subzistenţă practicat în cadrul acestor ferme este recunoscut şi acceptat oficial la nivelul politicii de stat prin aplicarea unui regim fiscal de tip “social”. Există şi afaceri de familie care fac agricultură profitabilă, dar acestea au peste 50 de hectare. Profitabile sau de subzistenţă aceste ferme de familie fac însă agricultură pe 12% din terenul agricol al ţării şi nu nicio legătură cu marile culturi representative pentru Brazilia.
- Pe primul loc la producţia de zahăr şi cafea
Culturile representative pentru Brazilia – capitol la care ţara este în topul mondial al producătorilor – zahăr (din trestie de zahăr, 38 de milioane tone, #1 mondial), cafea (3 milioane tone #1 mondial), soia (88 de milioane tone #2 mondial), porumb (70 milioane tone metrice, #3 mondial) – şi care fac din agricultură un contribuabil important la PIB-ul naţional sunt realizate de 1% dintre fermele comerciale ale ţării, ferme ce deţin în patrimoniu 51% din terenul agricol al ţării – ele sunt nişte giganţi.
Această fractură care există între zona subzistenţei şi zona profitului se mulează pe realităţile ce descriu societatea braziliană în ansamblul ei – polarizare puternică între bogaţi şi săraci.
Nu este de mirare că în aceste condiţii la nivel guvernamental politica agricolă a fost spartă în două capitole în care s-au asumat obiective diferite şi se aplică strategii diferite cu instrumente diferite.
Decidenţii politici brazilieni au urmărit în ce priveşte zona agriculturii de subzistenţă nu maximizarea câştigurilor ci minimalizarea pierderilor. Se poate spune că a fost o alegere inspirată de un spirit pragmatic (şi asta chiar dacă trebuie menţionat faptul că în ultimii 20 de ani puterea a fost deţinută fără întreruperi de Majorităţi de stânga, un factor relevant atunci când se analizează nişte alegeri în materie de alocare de resurse publice).
Economia urbană (industria şi serviciile), căreia i se datorează propulsarea ţării în grupul celor mai mari patru economii “care vin din urmă”, BRIC-ul, are sub aspectul creării de noi locuri de muncă o dinamică mai lentă decât în ce priveşte creşterea productivităţii şi a profitabilităţii. Ea nu poate oferi de lucru nici măcar majorităţii locuitorilor din oraşe – oraşe, înconjurate de favelas (de fapt cartiere ilegale sub aspectul planurilor de urbanizare) extreme de sărace, locuite, cu precădere “fermieri” care au “fugit” de la “sat” în căutarea unei vieţi mai bune.
- Fermierii mici, motivaţi să rămână în mediul rural
În aceste periferii ale oraşelor problemele care apar impun statului cheltuieli mult mai mari decât subvenţionarea şi neimpozitarea agriculturii de subzistenţă practicată de cele mai multe dintre fermele de familie. Statul îi lasă pe aceşti fermieri să câştige cât mai mult pentru că prin această le permite acestor oameni să iasă din zona asistenţei sociale obligatorii (deci un câştig), şi le oferă o motivaţie de a nu mai veni la oraş, riscând să fie prinşi în circuitul economiei gri-negre şi al infracţionalităţii care aduc cu ele prostituţia, traficul de droguri, violenţa bandelor înarmate pentru combaterea cărora sumele implicate sunt încă şi mai mari pentru că pot destabiliza oraşul – 81,2% din populaţia ţării locuieşte deja în mediul urban (unde înainte de criză, 2007, şomajul era de 9,5%).
Dincolo de acest dezinteres din punct de vedere fiscal în beneficiul acestor ferme de subzistenţă există şi implicare activă a statului în susţinerea lor sub aspectul asistenţei de specialitate asigurate prin agronomi şi veterinari, a includerii în programe de dezvoltare rurală sau programe de combatere a sărăciei – numeroase iniţiative de implementare a unor culturi profitabile (fructe de pădure, legume/cereale în trendurile modei nutriţioniste) a unor soluţii ieftine de energie (bio-energie), de irigaţie etc.
Este o miză socială – 20% din populaţia activă lucrează în agricultură ( 75% dintre aceştia în această agricultură de subzistenţă, în fermele familiale). Această parte este oricum o cantitate neglijabilă – după cum am spus include doar 12% din terenul agricol (şi nici nu este luată în considerare de analizele care au în vedere “miracolul” agricol brazilian).