Mihai Mălaimare: Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să răspundă mereu aceluiaşi deziderat – emoţia

AGERPRES: Teatrul Masca aniversează în această stagiune 25 de ani de la înfiinţare. De ce aţi simţit la începutul anilor ’90 că trebuie să înfiinţaţi acest teatru?

Mihai Mălaimare: Pentru că nu am fost normal la cap. Dacă aş fi fost un om care se gândea la viitorul lui, făceam o fabrică de bere şi eram astăzi milionar şi încă unul sănătos, pentru că mie nu-mi place să fur. Dar fiindcă m-am născut actor şi om de teatru, am zis hai să facem un teatru. Am înţeles că nu se putea face un teatru privat, deşi îmi doream lucrul ăsta atunci, pentru că nu existau condiţiile sănătoase în România — nici acum nu există.

Sunt câteva teatre, structuri private, care se descurcă pe relaţii bilaterale, nu că ar exista un sistem legislativ care să le ajute, şi atunci am avut şansa să întâlnesc oameni care să mă sprijine la Ministerul Culturii şi să obţin aprobarea pentru înfiinţarea unui nou teatru. Trebuia un nou teatru. Ceea ce se întâmpla în Teatrul Naţional unde eram eu actor era deja pe sfârşit de veac, era pe sfârşit de ciclu. Lucrurile nu mergeau ca lumea, trebuia să se întâmple ceva, iar eu nu aveam timp să aştept acolo să se întâmple o înnoire, mai cu seamă că ştiam că pot să o fac eu, n-avea niciun rost să nu risc. E adevărat că, dacă aş privi retroactiv prin câte am trecut, nu ştiu dacă aş mai încerca a doua oară, chiar convins fiind că voi izbuti, dar aici ai intrat în horă, dansezi şi până la urmă trebuie să câştigi concursul, nu ai încotro.

AGERPRES: Aşa cum aţi spus mai devreme, Teatrul Masca prezintă spectacole în diferite locuri — de la parcuri până la staţii de metrou…

Mihai Mălaimare: Am jucat şi la metrou, sigur că da!

AGERPRES: Aţi fost primii care au făcut lucrul acesta fără să primiţi ajutor din nicio parte, de nicăieri, iar acum aveţi foarte multe alte trupe care vă urmează exemplul …

Mihai Mălaimare: Acum, că mă urmează eu mă bucur, că nu îşi amintesc deloc cine a avut primul iniţiativa, asta este o chestiune românească. Sunt mulţi care se laudă că au ieşit primii în stradă, uitând că Teatrul Masca a jucat în ’90 în stradă. Sunt mulţi care se laudă şi descoperă cu bucurie metroul, sunt mulţi care descoperă cu bucurie jucatul în spaţii neconvenţionale, în vreme ce mie, în ’90-’91, îmi dădeau telefon şi mă înjurau că le stric faima breslei, că joc acolo unde scuipă trecătorii.

Dar lumea afară se schimbă, este un alt secol, este o altă populaţie. Uitaţi-vă numai cât de aprigă este încrâncenarea pe argumente pro şi contra unora care candidează, care vor să primească voturi. Oamenii sunt de o intransigenţă care nu le e caracteristică, adică românul este un tip tolerant, un tip civilizat, un tip aşezat. Lucrurile sunt într-o continuă schimbare şi teatrul nu mai poate rămâne între zidurile sale, pentru că riscă să balboteze, să folosească un public limitat. Bucureştiul foloseşte undeva între 200.000 — 250.000 de oameni care vin la teatru. Restul, nu. Ce faci cu un milion şi jumătate care nu vor deloc să vină la teatru? Trebuie să te duci tu la ei.

Trebuie dezvoltate structuri alternative serioase pentru că întâlnirea cu teatrul este fundamentală. Oamenii nu mai au timp să citească. Aş zice că mulţi dintre ei nici nu ştiu să citească, nu în sensul că sunt analfabeţi, deşi se pare că suntem bogaţi în sensul ăsta, dar nu au această plăcere a lecturii, plus că vine computerul din urmă. Generaţiile noi vor uita, în mod genetic, bucuria răsfoirii unei cărţi. Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să-şi reînnoiască mijloacele din mers şi să răspundă mereu aceluiaşi deziderat care este emoţia.

AGERPRES: Aceasta este o stagiune aniversară. Ce urmează să se întâmplă în această stagiune în sală?

Mihai Mălaimare: 25 de ani este o viaţă, într-adevăr. Adică, dacă stai şi te gândeşti, îmi este şi foarte greu să-mi amintesc toate amănuntele celor 25 de ani. Îmi doresc să fie o stagiune frumoasă, o stagiune liniştită. Va fi o stagiune care deja a scos două premiere care se bucură de un succes imens. Mă refer la „Romeo şi Julieta”, un spectacol fără cuvinte, şi la „Vicleniile lui Scapino”. Iată se joacă la Ploieşti şi se joacă la cererea publicului încă o dată, pentru că nu au fost în stare să găsească o sală de 2.000 de locuri.

Va fi o stagiune în care vom încheia proiectul commedia dell’arte cu un nou spectacol realizat de Michele, în care vom pune şi bazele unei relaţii mai sănătoase cu Academia de Teatru şi Film. Va veni Mihai Gruia şi va monta cu studenţii săi de la masterat un spectacol aici. Va fi o ediţie V a statuilor vivante şi noi vom veni de data aceasta cu un proiect care vizează în mod clar şi precis Calea Victoriei. Eu cred că această arteră fabuloasă a corpusului, care este Bucureştiul, trebuie să devină pietonal, şi vom juca toată primăvara şi vara viitoare numai pe Calea Victoriei, în sensul de a susţine chiar un deziderat al Primăriei Capitalei.

AGERPRES: Actorul Mălaimare ce intenţionează să facă mai departe?

Mihai Mălaimare: Actorul Mălaimare intenţionează mai întâi de toate să-şi repare umărul lovit de bătrâneţe, ceea ce va izbuti, pentru că nu am încotro. Îmi doresc, de ce nu, să pot relua povestea ‘Mantalei’ de Gogol, şi un personaj pe care l-am iubit foarte tare, dar actorul Mălaimare se va îndepărta de teatru în această stagiune şi va face film. E un lucru pe care mi l-am dorit de foarte multă vreme, am şansa acum, mi s-a oferit un rol principal într-un film, unul absolut fabulos, şi cred că va fi una dintre frumoasele jucării pe care mi le oferă viaţa în acest moment.

AGERPRES: Mi-aţi ridicat o minge la fileu şi nu pot să nu profit. Veţi încerca să faceţi un proiect şi cu cei doi băieţi ai dumneavoastră, unul pe muzică şi celălalt pe imagine?

Mihai Mălaimare: Nu ştiu de unde ai scos tu întrebarea asta, dar ea este extrem de interesantă, pentru că e un proiect în care cred şi care ştiu că va fi aproape imposibil de realizat. Există un scenariu la care lucrez pe baza unei nuvele pe care am scris-o mai de demult, se numeşte „Violonistul”. Ar fi interesant să-l regizez, să-l filmeze Mihai (Mihai Mălaimare Jr. — n.r.) şi să-l joace (Alexandru — n.r.) o vârstă a violonistului mică. Cu trei Mălaimare într-un film ar putea să fie interesant.

AGERPRES: Sunteţi actor, regizor, director de teatru, scriitor, profesor, om politic. Este ceva ce v-aţi dorit să faceţi şi nu aţi făcut?

Mihai Mălaimare: Domne, n-am făcut o meserie serioasă. (râde — n.r.) Adică dacă aş fi avut poate un dram de noroc aş fi fost un chirurg fabulos. Azi eram plin de bani, nu stăteam de vorbă cu voi, nu mă interesau proştii ăştia care umblă prin politica românească şi îşi bat joc de ţara asta, aş fi avut o vilă undeva în Hawai şi una la munte, în România, şi aş fi operat cred că jumătate din operaţii gratuit, pentru oameni. Aşa, soarta a vrut să fiu actor şi mi-a oferit o sumedenie de experienţe interesante, unele mai triste decât altele, asta vreau să înţelegi, pentru că un actor până la urmă este o foaie de turnesol, este un burete care absoarbe, care absoarbe în primul rând răul.

El, fiind un om mai sensibilos aşa, te loveşte prostia, te loveşte ticăloşia, hoţia, banditismul, toate lucrurile astea care par la ordinea zilei în România pe un artist îl lovesc mai puternic decât pe un om obişnuit, pentru că artistul nu e protejat din punctul ăsta de vedere. El vibrează şi trebuie să producă un răspuns. Singura consolare în faptul că sunt actor este că este ultima reîncarnare, nu voi mai reveni pe pământ niciodată. Dumnezeu le dă actorilor şansa să plece. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES) Foto: cinemagia.ro

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata