Miracolul de la Jebucu (Sălaj): femeia-preot care a salvat un sat de la dispariţie

Și asta nu e tot. Parohia a înființat și un centru de vârstnici, la Sfărașu, într-o clădire nou construită, unde stau în prezent 14 persoane. Mai mult decât atât, s-a realizat și un centru pentru copiii străzii, în Cluj Napoca. Acolo stau, ca la un internat, copiii ce termină aici clasa a VIII-a și merg la liceu în Cluj Napoca. Centrul găzduiește și copiii ce stau numai în timpul zilei, își fac temele și seara merg acasă. Sunt cazuri însă când vin și oameni ai străzii, care primesc o mâncare caldă sau fac o baie.

Toate aceste au fost posibile doar cu sprijinul comunității, ce este mereu alături de cea care slujește în biserică, dar îi ajută și în viața de zi cu zi, pentru că, una peste alta, 40 de localnici au un loc de muncă asigurat prin grija parohiei.

Satul de la începutul anilor ’90 este greu de imaginat astăzi. Privind în spate, parcă și pastorului îi vine greu să-și amintească vremurile în care drumurile erau impracticabile chiar și pentru biciclete, iar oamenii erau nevoiți să mergă kilometri buni până în cea mai apropiată localitate de unde puteau cumpăra o pâine.

„Când am venit aici oamenii încă mergeau până la Huedin (orașul cel mai apropiat-n.r.) și cumpărau pâine pentru o săptămână, că nimeni n-a adus pâine în sat, că nici drum nu era. Oamenii mergeau pe jos, până la gară, trei kilometri, pe câmp. Noroiul era până la glezne. În sat era o singură mașină, o Dacie a unui inginer, pentru că drumul era impracticabil. Nici biciclete n-au existat în sat, că nici cu bicicleta nu puteai merge. Nemții au spus că ne ajută să avem drum și în 1993 au făcut drumul până în sat, cu condiția să îl facem noi în sat. Atunci femeile au cusut lucru manual pentru a primi bani ca să fie drum pietruit în sat, iar mai apoi au cusut din nou, pentru a ne asfalta drumul. Acum trei ani Consiliul Județean a asfaltat drumul de la intersecția cu drumul ce trece prin Almașu până în gară”, spune femeia-preot.

Astăzi întreaga comunitate gravitează în jurul centrului de plasament, ce este deja cunoscut la nivel național, motiv pentru care aici vin acum copii nevoiași din toate județele. Parohia îi sprijină până la 18 ani, dar și după această vârstă, dacă tinerii solicită ajutor. Dintre copii crescuți la centru sunt și câțiva care au terminat facultatea, iar doi băieți au rămas în sat, căsătorindu-se cu fete din Jebucu. Alți doi frați care au rămas în Jebucu au primit loc de muncă la moară și brutărie și au și o casă, cumpărată de parohie cu o donație din Elveția. Prin relațiile create de-a lungul timpului, 10-15 oameni din sat merg în fiecare an să muncească în Germania pentru o lună.

Ibolya Corpos are acum 25 de ani, ochi de un verde de smarald și un zâmbet cald. A ajuns la Jebucu la vârsta de șapte ani, alături de fratele ei și de cele două surori, deoarece ambii părinți, din Fizeșul Gherlei, aveau probleme cu alcoolul, iar o preoteasă din Gherla le-a spus că ar fi mai bine ca cei patru copii să fie îngrijiți la Centrul de Plasament „Bethesda”. A făcut opt clase în sat, iar mai apoi, la Cluj Napoca, liceul de industrie alimentară și mai apoi școala postliceală sanitară. Nu și-a găsit un loc de muncă, așa că parohia din Jebucu i-a întins pentru a doua oară o mână salvatoare, oferindu-i un post de pedagog. A revenit în căminul copilăriei acum un an, iar în acest an s-a căsătorit cu fiul fostei ei pedagoage. Frații ei lucrează acum în Norvegia, iar sora a revenit în satul natal, la Fizeșul Gherlei.

„E destul de greu aici, dar îmi place foarte mult, mai ales copiii. Cum și eu am crescut aici, văd altfel lucrurile”, spune Ibolya, în timp ce copiii de la centrul de plasament se strâng în jurul ei ca puii în jurul cloștei.

Nu toate merg întotdeauna ca pe roate, iar cele mai dificile cazuri sunt, potrivit tinerei, cele ale copiilor care își cunosc părinții ce i-au abandonat.

„Orfanii așa gândesc: nu avem pe nimeni, nu așteptăm pe nimeni. Dar ceilalți întotdeauna așteaptă pe cineva. Am avut un caz când băiatul a știut unde trăiește tatăl lui și după ce a împlinit 18 ani a mers și l-a căutat, iar părintele i-a spus: „Nici până acum n-am vrut să știu de tine, să știi că nici de acum încolo nu vreau să știu despre tine. De unde ai venit, acolo să pleci”, povestește cu regret Irma Molnar.

Ea nu este doar mamă ci, de multe ori, o femeie sensibilă ce suferă alături de cei pe care îi îndrumă spiritual. Femeie, preot, mamă — roluri diferite pe care a reușit să le joace, cu succes, într-un sat uitat de lume din Sălaj. Recunoaște însă că un mare sprijin în momentele de cumpănă i-a venit din partea soțului, și el preot, actualmente profesor și decan al Facultății de Teologie Reformată din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca.

„Niciodată nu m-am gândit ce să pun pe primul loc: femeia, mama sau preotul. Când am construit e sigur că am fost în primul rând preot. Însă din punctul de vedere familial este mai greu ca pentru bărbați. Ca femeie, eu sunt foarte sensibilă. Nu fiecare femeie este așa sensibilă, dar pentru mine sunt foarte grele înmormântările. Și când ne apropiem mai mult credincioși este și mai greu. De exemplu sunt cazuri când spun soțului că nu pot să înmormântez și atunci vine el. Și el este preot. Au fost circa 10 situații în care a făcut el înmormântarea. Nu pot să înmormântez copiii, ca și mamă. Odată am avut un caz și după aceea n-am mai înmormântat copii. Când am văzut sicriul, într-o clipă mi-am văzut copiii în el și după aceea am spus că gata, nu mai fac așa ceva. Dar am avut noroc cu soțul că m-a înțeles și m-a ajutat. Și-a dat seama că pentru mine să fiu preot este un har și a acceptat asta”, spune Irma, în timp ce lacrimile îi șiroiesc pe obraz.

E greu să cuprinzi în câteva paragrafe de text eforturile de mai bine de două decenii ale unei femei preot de a ridica din noroi o comunitate dintr-un mic sat de la capătul universului. N-ai însă cum să nu rămâi impresionat de ceea ce a reușit la Jebucu, fără niciun ajutor din partea statului sau a autorităților locale. E drept însă că nu a fost singură în toată această călătorie.

„Cred că a fost o întâlnire norocoasă, între oameni și familia preotului, dar și o întâlnire cu Dumnezeu. Fără aceste trei părți, nu puteam face nimic. Un preot nu poate face singur nimic, îi trebuie o comunitate. Dacă această comunitate nu este lângă preot, iar nu ajungem nicăieri. Aici asta a fost norocul, că oamenii au cerut să facem ceva. În multe sate vine preotul și spune: să facem asta. Oamenii spun: dacă îi trebuie preotului, să facă. Dar aici oamenii au venit să facem ceva. Și dacă a fost rugămintea lor, nu mi-au putut spune mai apoi că nu ajută.

Dacă eu am tras clopotul din curtea școlii la ora 11.00 seara, oamenii au auzit și au venit să descarce mașina cu ciment, cărămidă sau ce era când construiam. Într-o seară când am avut nevoie de ajutor am mers și la cârciumă. Le-am spus oamenilor: până acum ați băut, acum veniți la treabă. Asta a fost mare lucru. Comunitatea a stat lângă mine. Este adevărat că și noi am stat lângă ei. Lucrurile au venit unul după altul. Întotdeauna spun că dacă am fi stat la masă să scriem ce vom face, n-am fi putut să planificăm ce am realizat aici”, conchide pastorul reformat din Jebucu.

O poveste adevărată ce arată, dacă vreți, adevăratul sprijin pe care biserica, indiferente de religie, poate și trebuie să îl dea celor care îi trec pragul. O poveste ce i-a impresionat și pe superiorii din cadrul bisericii reformate, ce au catalogat ceea s-a întâmplat în ultimii 20 de ani la Jebucu drept o „minune”.

„Viața și slujba doamnei Molnar Irma e o adevărată sculptură însuflețită, întruchipată în mâna lui Dumnezeu. După terminarea Teologiei a fost numit ca preot capelan în județul Bihor, au urmat apoi alți trei ani la parohia reformată din Cuzăplac, județul Sălaj, și începând din luna octombrie a anului 1992 a fost ales ca preot paroh la parohia reformată din Jebuc. Cea ce a urmat aici după această dată poate fi exprimat în două cuvinte: minune cerească. Minunea cea mai de preț a vieții pământești, a existenței umane este menirea omului de a-i ajuta pe ceilalți, deoarece numai atunci putem trăi cu adevărat pentru noi înșine, dacă trăim pentru semenii noștri.

Omul poate avea o viață cu atât mai desăvârșită cu cât încearcă desăvârșirea vieții altora. De o asemenea minune a putut să se bucure și comunitatea din Jebuc, datorită doamnei preot. (…) Pe Molnar Irma, ca și preot, ca și coleg, nu o dată am văzut-o și o văd lăcrimând, în ciuda puterii sale care ne-a impresionat mereu. Mulțumesc, mulțumim, dragă Irma, în numele comunității din Jebuc, în numele tuturor acestor lacrimi izbucnite din credință și vărsate din inimă pentru copii orfani veniți la Jebucu pentru a-și găsi aici un nou cămin”,afirmă Vincze Istvan, protopopul Protopopiatului Reformat Călata. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

 

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata