Chimioterapia este tratamentul cancerului cu unul sau mai multe medicamente citotoxice antineoplazice, ca parte a unui regim standardizat. Chimioterapia poate fi administrată cu intenții curative, cu scopul de a prelungi durata de viață sau pentru a alina simptomele. Este adesea folosită în combinație cu alte tratamente pentru cancer precum radioterapia, intervenții chirurgicale și/sau terapia hipertermică.
Anumiti agenți chimioterapeutici au, de asemenea, un rol în tratamentul altor afecțiuni incluzând spondilita anchilozantă, scleroza multiplă, boala Crohn, psoriazis, artrita psoriazică, lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă și sclerodermie.
Agentii chimioterapeutici tradiționali acționează prin uciderea celulelor care se divid rapid, una dintre principalele proprietăți ale celulelor canceroase. Acest lucru înseamnă că chimioterapia afectează și celelule care se divid rapid în condiții normale precum măduva osoasă, tractul digestiv și foliculii de păr. Astfel se ajunge la cele mai frecvente efecte secundare ale chimioterapiei: mielosupresia (scăderea producției de celule sanguine, prin urmare, imunosupresia), mucozita (inflamație a mucoasei tractului digestiv) și alopecia (căderea părului).
Bazat pe unele rapoarte, inventatorii chimioterapiei au fost Alfred Gilman și Louis S. Goodman. În anii ’40, Departamentul de Apărare SUA i-a angajat pe cei doi pentru a conduce cercetările folosirii mustarului nitrogen ca agent terapeutic. Ei au descoperit că un asemenea agent chimic de război ar putea vindeca, de fapt, limfoma. După acestea, Eli Lilly a descoperit eficacitatea brebenocului de Madagascar în blocarea prolifierii celulelor canceroase. În anul 1965, a fost descoperită eficacitatea combinației chimioterapeutice ca un tratament al cancerului. Acest tratament presupune tratarea pacientului cu mai multe medicamente simultan.
Cuvantul ”chimioterapie” se referă, de obicei, la tratamentul cancerului, dar sensul sau istoric este mai larg. Termenul a fost folosit în istorie în referinte non-oncologice cum ar fi utilizarea antibioticelor. Primul agent chimioterapeutic modern a fost arsphenamina, un compus arsenic descoperit în 1909 și utilizat pentru a trata sifilisul. Acesta a fost urmat de descoperirea sulfonamidelor și a penicilinei. Alte utilizări ce au fost denumite chimioterapeutice sunt tratamentele bolilor autoimune precum scleroza multiplă, dermatomiozita, polimiozita, lupus și artrita reumatoidă.
Eficacitatea chimioterapiei depinde de tipul cancerului și stadiul în care se află. Eficiența totală a chimioterapiei variază de la a fi curativă pentru anumite tipuri de cancer, precum unele leucemii, la a fi ineficientă, cum ar fi la unele tumori cerebrale, până la a fi inutilă, în cazul mai multor tumori de piele non-melanome. Chiar și atunci când este imposibil ca tratamentul chimioterapeutic să ofere o o vindecare permanentă, acesta poate fi util pentru a reduce simptome precum durerea sau pentru a reduce mărimea unei tumori inoperabile în speranța că va fi posibilă o intervenție chirurgicală în viitor. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)