Podul de flori – o palmă pe obrazul Rusiei care nu a fost iertată

Motto:Moldova este un ţinut de frontieră în interiorul unui ţinut de frontieră. Este un loc al influenţelor străine din toate părţile. Însă este un loc fără un centru clar”George Friedman, preşedintele agenţiei de analiză militară Stratfor

Situaţia din Ucraina pare a fi trecută într-un plan secund după alipirea Crimeei la Rusia. Chiar dacă sancţiunile internaţionale generate de acest gest par a fi ridicole pentru Putin, acesta nu pare a se împiedica de excluderea temporară a Rusiei din G8 şi se pregăteşte intens pentru ocuparea Ucrainei. Acesta pare a fi un prim pas pentru mutarea frontului pe Nistru, în dorinţa de a parafa statutul de regiune rusă a Transnistriei. Următoarea pe listă va fi Republica Moldova?

Dănuţ Dudu

 

  • “Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei”

Luna viitoare, mai exact pe 6 mai, se împlinesc 24 de ani de când locuitorilor din România li s-a permis ca, în ziua respectivă, între orele 13:00 şi 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără paşaport şi viză. Evenimentul la care au participat aproximativ 1.200.000 de oameni de pe ambele maluri ale Prutului a rămas în istorie sub denumirea de “Podul de flori” deoarece participanţii au umplut apele Prutului cu flori în semn de bucurie.

În acel moment, de-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut dintre cele doua state, s-au creat opt puncte de trecere ad hoc: Miorcani– Pererita, Stânca – Costeşti, Iaşi – Sculeni,Ungheni–Pod Ungheni, Albiţa – Leuşeni, Fălciu –Țiganca, Oancea – Cahul şi Galaţi – Giurgiuleşti. Iată cum îşi amintea, regretatul poet Grigore Vieru (cel care a fost primul basarabean care a traversat Prutul pe barca de cauciuc) momentul istoric de atunci:

„Era o tensiune emoţională de nedescris.

Oamenii se strigau pe nume unii pe alţii şi se regăseau după ani şi ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă şi a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniţi. Aveau mari emoţii şi nu îndrăzneau să facă nici o mişcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit şi ceilalţi. S-au întâlnit toţi la mijlocul Prutului şi au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut şi nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioşi astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei.”

Cert este că după această acţiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil mai ales după cea de a doua rundă a “Podului de flori” care a avut loc pe 16 iunie 1991 dar care nu s-a bucurat de acelaşi răsunet ca prima ediţie. Cert este însă că cele două evenimente au (re)adus în discuţie posibilitatea reunirii Republicii Moldova cu România, posibilitate repudiată însă de majoritatea rusofonă din Republica Moldova (la recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari) şi la care Moscova a răspuns extrem de dur. Nu direct, ci prin accelerarea mişcării secesioniste care s-a soldat cu ruperea Transnistriei de Republica Moldova.

 

  • “Transnistria este un teritoriu rusesc”

Mişcare secesionistă a Transnistreiei datează din 11 august 1989, când, în societăţile cu subordonare unională, se formează soviete muncitoreşti, numite Colectivele Unificate de Muncă (OSTK), care încep lupta împotriva introducerii limbii române, a alfabetului latin şi a reformelor democratice.

Astfel, dupa proclamarea la 31 august 1989 a limbii moldoveneşti ca limbă de stat, OSTK-urile organizează greve şi mitinguri de protest împotriva limbii române şi a alfabetului latin pentru ca în decembrie-ianuarie să fie organizate referendumuri la Tiraspol şi Râbniţa pentru obţinerea statutului de „teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldoveneşti. Ulterior, cu sprijinul direct al Armatei a 14-a a Rusiei (cantonată în zona Transnistriei), sunt formate unităţi paramilitare ilegale secesioniste.

Refuzul sovietelor locale din Tiraspol şi Tighina de a arbora tricolorul cu cap de zimbru (steagul naţional al RSS Moldova adoptat pe 27 aprilie 1990) este urmat de refuzul acceptării limbii moldoveneşti ca limbă de stat.

Escaladarea tensiunilor atinge apogeul pe 2 septembrie 1990 când, în urma lucrărilor „Congresul al II-lea extraordinar al deputaţilor poporului din Transnistria”, desfăşurat la Tiraspol, este proclamată „Republica Moldovenească Sovietică Socialistă Nistreană”.

În mod surprinzător, pe 22 decembrie 1990, Mihail Gorbaciov, expreşedintele URSS, semna un decret prin care declara nule hotărârile „Congresului al II-lea al deputaţilor poporului din Transnistria”.

Cu toate acestea, în 1991, au loc acţiuni de înlocuire ale autorităţilor Republicii Moldova cu cele ale „republicii nistrene” fără nici o reacţie nici din partea Moscovei şi nici a Chişinăului.

Inexplicabila pasivitate a autorităţilor statului Moldova a permis separatiştilor să-şi constituie o impresionantă forţă armată înzestrată cu armament, mijloace de transport, maşini de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la forţele speciale OMON din Transnistria. Mai mult, separatiştilor li s-a alăturat făţiş Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500 persoane.

Acestuia avea să li se adauge, pe 19 mai 1991, rezervistii mobilizaţi de către ministrul apărării al URSS care ordona comandantului Armatei a 14–a, generalul Netkaciov completarea efectivelor trupelor Armatei a 14–a dislocată în Transnistria şi menţinerea acestei trupe şi a arsenalul militar în stare de luptă. Ordinul, din punctul de vedere al autoritatilor sovietice, era justificat: „ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rusesc şi că situaţia s–a înrăutăţit, noi trebuie să–l apărăm prin toate mijloacele”.

Declaraţie care avea să stea la baza implicarii directe a unităţilor armatei a 14-a ruse în “războiul” desfăşurat între Moldova şi Transnistria în 1992.

Astfel, în aprilie 1992, în oraşul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapelul Federaţiei Ruse, intenţiile clare ale Rusiei fiind de a păstra Tighina drept cap de pod. Mai mult, comandantul Armatei a 14-a, generalul. Netkacev, adresează un ultimatum preşedintelui Snegur, cerând ca forţele moldoveneşti să se îndepărteze la 15 km de Tighina.

Într-un final, în acelaşi an, pe aeroportul militar din Chişinău se semnează un acord de încetare a focului. Semnatarii erau primul ministru al Moldovei, Muravschi, preşedintele „Sovietului Suprem”, Maracuţă şi comandantul Armatei a 14-a rusă, Netkacev.

Acordul va fi respectat numai de partea moldovenească, poliţiştii primind ordin să nu deschidă focul şi să nu riposteze. Conflictul armat avea să se încheie la jumătate anului 1992, dar tensiunile dintre cele două republici există şi se acutizează suplimentar în actuala conjunctură.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata