Povestea crucilor vâlcene, vechi simboluri ale sacrului şi profanului

România este cunoscută din punct de vedere al patrimoniului religios prin combinația dintre sacru și profan rezultantă a înscrisurilor pline de spirit de pe crucile de la Săpânța, din județul Maramureș.

Dar sacralitatea românească nu rezidă doar în povestea Săpânței, în zona Olteniei, și cu precădere în județul Vâlcea fiind ascunsă în existența milenară a creștinismului un alt tip de sacralitate despre care s-a vorbit prea puțin, dar care odată pătrunsă dincolo de profanul cotidian ar putea fi baza unui studiu care ar defini măcar un argument al perenității și rezistenței românești pe aceste locuri.

„Întregul județ Vâlcea este înțesat de cruci. Cele mai importante sunt cele de piatră, iar una dintre cele mai vechi este cea din Câineni Mici, datată în 1632, păstrată în curtea Bisericii Sfinții Voievozi din Râmnicu Vâlcea. Aceasta este închinată Sfintei Paraschiva și a fost ridicată de Stoica, Nica, Stana iar lista continuă. Meșterul a fost Stoica, fiul lui Cîrstea, iar de scris, a scris-o popa Stan.

Crucea aceasta mai vorbește și despre o biserică făcută de jupânul Stoilă — desigur alta mai veche decât cea actuală, apreciată pentru frumoasa ei pictură murală exterioară realizată în 1841 de zugravii Pătru și Ghiță Lăzărescu cu cheltuiala lui Nicolae Daneș. Aceste informații despre vechimea crucii sunt publicate de Constantin Bălan, în Înscripții medievale”, spune Ligia Rizea, sociolog, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Culte.

În Vâlcea sunt cruci care comemorează ridicarea unei biserici, sunt cruci de hotar (cum este cazul „Crucii Mișeilor”, păstrată la Râmnicu Vâlcea lângă Biserica Buna Vestire), sunt cruci de pomenire, unele dintre ele ‘prenoite’ spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Au existat centre de pietrari renumiți în nordul județului, dar și la Alunu. Ele sunt o adevărată cronică în piatră a unor spițe de neam, evenimente, marchează drumuri sacre, dar și istorice.

Ceea ce are însă un caracter inedit în cazul Vâlcii este prezența inedită a unor adevărate păduri de cruci de lemn pictate, așezate la marginea cimitirelor, la răspântii de drumuri, la treceri peste ape sau la fântâni, pe lângă care drumețul trece fără însă a căuta cauzalitatea sau sensul montării lor în aceste locuri. Ele atrag negreșit atenția celor ce călătoresc prin centrul și sudul județului Vâlcea.

Potrivit Ligiei Rizea, crucea este un simbol dens pentru creștinism. „Dar legată atât de intim de ritualul funerar, cum ne este înfățișată azi în satele vâlcene, ea ridică problema unor studii serioase de antropologie culturală. Întreaga Oltenie are această cerință. Vâlcea, însă, se pare că oferă un material concludent pe această temă”.

În Vâlcea există un întreg patrimoniu de cruci funerare de lemn, pictate sever, fără vorbele de duh ale Săpânței, cu simboluri precise (Isus Hristos Pantocrator, mai rar Răstignirea, uneori cu Adam la picioarele lui ținând o cruce în mâini, Izvorul Tămăduirii, heruvimi, chiar și tricolorul, cu conotațiile culorilor lui legate de Sfânta Treime, dar desigur și naționale), pe un larg teritoriu, de la Pietrari la Drăgășani, de la Galicea, Frâncești, Fărtățești, sau Popești până la Zătreni și Ghioroiu sau pe dealurile de la Dănicei, spre Argeș.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata