Râul subteran care şerpuieşte sub albia Dâmboviţei, alimentat de necesităţile urbane ale celor peste două milioane de bucureşteni, dar şi de ploile abundente, a devenit „faimos”, în ultimii ani, după ce au fost inundate mai multe zone centrale ale Capitalei.
Caseta prin care curge şuvoiul subteran, unică în Europa datorită lungimii sale de aproape 18 kilometri, dar şi suprapunerii cu Dâmboviţa, a fost proiectată să reziste la un cutremur de 8 grade pe scara Richter, un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.
Ascunsă de ochii bucureştenilor, m-am gândit că aş putea să transmit „prin vorbe” şi de ce nu prin imagini ceea ce eu, împreună cu colegii fotoreporteri, am putea să vedem fără probleme. Numai că răspunsul a venit prompt din partea celor de la Apa Nova: „nu poate chiar oricine să intre acolo”.
„Ar fi posibil, dacă faceţi la noi un curs de spaţii închise, cursuri de salvare sau dacă învăţaţi să lucraţi cu echipamentele de scufundare”, mi-a răspuns prietenos directorul Direcţiei Casetă Ape Uzate, Alexandru Moldovan. Deocamdată, în echipa operativă, care intră zilnic în canalele de colectare a apelor reziduale, nu lucrează nicio femeie.
Cele aproape trei ore pe care le-am petrecut alături de reprezentanţii Apa Nova, Alexandru Moldovan şi Cristian Teodorescu, inginer şef la Departamentul de Canalizare Direcţia Casetă Ape Uzate, m-au făcut să-i privesc cu alţi ochi pe cei care intră pe „străzile subterane” de sub Dâmboviţa, chiar dacă la prima vedere meseria de „verificator canale subteran” pare atât de anostă şi banală.
Însă puţini bucureşteni ştiu că aceşti oameni sunt de multe ori şi scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Şi tot puţini ştiu că echipa operativă intră zilnic în caseta de colectarea a apelor uzate şi în canalele colectoare pentru a le întreţine, iar acest lucru se desfăşoară în special noaptea, deoarece nivelul apei este mai scăzut, iar circulaţia este mai puţin intensă.
- Caseta de colectare a apelor uzate, întinerită după 30 de ani cu 40 de milioane de euro
Apa Nova — concesionarul serviciilor de apă şi canal din Bucureşti — a preluat în urmă cu trei ani, Caseta de colectare a apelor uzate, construită în anii ’80, şi care de fapt este formată din două semicasete despărţite de un zid de beton, cu guri de comunicare între ele din 250 în 250 de metri. Pentru lucrări de întreţinere, fluxul poate fi dirijat când printr-un tunel, când prin altul, iar de-a lungul casetei colectoare mai există încă un canal pentru drenaj. Desfăşurate, semicasetele de sub Dâmboviţa măsoară aproximativ 45 de kilometri. Prin casetă curge apa uzată, menajeră, industrială şi apă pluvială.
Caseta poate fi comparată cu un bulevard, într-un oraş subteran, în care se întâlnesc toate străzile oraşului, respectiv optsprezece canale colectoare pe malul stâng şi şase pe malul drept. Împreună cu canalele de serviciu, reţeaua de canalizare a Bucureştiului depăşeşte 2.400 de kilometri, iar la capătul ei se află staţia de epurare.
Este o lucrare făcută în timpul lui Ceauşescu, care nu a fost întreţinută niciodată de la darea ei în funcţiune, în anul 1988, iar de atunci s-au depus aluviuni în cantităţi atât de mari încât pe traseu au apărut 76 de blocaje, din care 25 majore. Blocajele existente au condus la inundarea mai multor zone ale Capitalei în perioadele cu ploi abundente din cauza imposibilităţii preluării apei.
Şeful Direcţiei Casetă Ape Uzate explică: „Când am preluat efectiv Caseta, în anul 2011, am făcut o explorare pe toată lungimea ei, mai puţin pe trei kilometri pe care i-am finalizat în anul 2012, după ce am eliberat blocajele mari. Am constatat că sunt 76 de blocaje pe casetă şi că funcţionează la doar 47% din capacitate, iar partea din aval nu era finalizată. Apa ajungea până la Glina, dar partea de descărcare în râul Dâmboviţa nu era executată. Am avut un termen, până în aprilie 2013, să eliminăm cele mai mai mari blocaje. Dintre cele 76 de blocaje, 25 erau majore. În primele două blocaje, în amonte de nordul hidrotehnic Grozăveşti şi la Pod la Operă, pe aici efectiv nu avea pe unde să treacă apa. În trei ani, din 2011 şi pană în 2013, am reuşit să le deblocăm. Mai avem câteva blocaje minore pe care însă le vom finaliza până la sfârşitul lunii aprilie 2014. În plus, am finalizat şi partea de descărcare în râul Dâmboviţa”.
Povesteşte în faţa unei hărţi cu reţeaua de apă şi canal a Capitalei, unde caseta care transportă şuvoiul subteran format din apele menajere provenite de la toată reţeaua de canalizare a Bucureştiului, în lungime totală de 2.473 de kilometri, este marcată cu roşu. Are 17,8 km lungime şi curge pe sub Dâmboviţa, pe traseul Lacul Morii — Staţia de Epurare a Apelor Uzate de la Glina. Curgerea apelor prin casetă este asigurată datorită pantei, diferenţa de nivel între cele două capete fiind de 18 metri. Dimensiunile semicasetelor de sub Dâmboviţa variază între 4 metri lăţime şi peste 3 metri metri înălţime. În timp ce râul subteran străbate oraşul, cantitatea de ape menajere colectate creşte, la fel şi numărul semicasetelor de colectare.
Ca să înţeleg complexitatea lucrării, rulează pe o plasmă mai multe filmuleţe cu ceea ce au făcut oamenii în aceste locuri.
„Ca să scoatem aceste blocaje majore şi neavând siguranţa planşeului am pus nişte stâlpi laterali care să nu deranjeze curgerea apei. Exista riscul să le scoatem şi să cadă peste noi. Am scos mijlocul, l-am degajat şi am pus tot felul de deviatoare ca să nu se mai acumuleze toate cârpele şi gunoaiele pe stâlpii centrali. Abia după ce am eliberat blocajele majore, a scăzut nivelul apei şi am văzut ce este acolo. De trei ani de zile, debitul apei este relativ constant, dar diferă în funcţie de consum. În regim sec, cum spunem noi, adică fără ploaie, cel mai mic debit ajunge la aproape 8 metri cubi pe secundă, iar la consum maxim la 10 — 11 metri cubi pe secundă, însă anul trecut, pe timp de ploaie, debitul maxim a fost şi de 140 de metri cubi pe secundă”, explică Alexandru Moldovan. Pentru toate aceste lucrări au fost alocate aproape 40 de milioane de euro.