Râul de sub Dâmboviţa, între mit şi realitate

  • Urmează programul de reabilitare: 300 de kilometri de reţea

Caseta şi canalele colectoare principale vor intra într-un program de reabilitare până în anul 2018, iar lucrările vor începe cu cele două mari colectoare de pe malurile Dâmboviţei, construite în anul 1936. Acestea au fost reabilitate pe tronsoane mici, de numai zeci de metri, când s-a făcut metroul. Acum trebuie reabilitate şi regândite pentru numărul actual de locuitori.

„Noi ne ocupăm de casetă, de drenul casetei şi de marile colectoare, cele înalte de 1,50 de metri. Avem în jur de 260 de kilometri de colectoare şi dacă desfăşurăm şi caseta, cu ai ei 43 de kilometri, ajungem cu 300 de kilometri de reţea mare, vizitabilă”, povesteşte Moldovan în timp de îmi arată pe o hartă reţeaua de canalizare a Capitalei de la 1900.

Caseta a fost proiectată şi dimensionata la anii ’80, la anumite debite, dar între timp Bucureştiul s-a extins. Acum, toate străzile asfaltate „au un aport deosebit, rapid şi major în sistemul de canalizare”, mai ales în perioada ploilor.

Explicaţiile şefului de Departament nu întârzie: „Înainte, spaţiul verde mai prelua apa, dar am betonat totul şi toată apa ajunge în reţeaua de canalizare. Acum facem studii pentru aşa numită ‘casetă inteligentă’ ca să dezvoltăm partea de preluare. Vrem să îi punem nişte stavile pe traseul casetei ca atunci când funcţionăm la debitul minim, fără ploaie, să-i dăm un singur curs, să nu mai meargă pe două sau trei semi-casete. Facem studii şi pentru preluarea vârfului de viitură în timpul ploilor. Peste tot în Europa sunt aşa numitele ‘bazine de retenţie’. În momentul în care intensitatea ploii este foarte mare, atunci vârful acela poate fi preluat în aceste bazine. Studiul ne arată că se impune să facem două bazine prin mijlocul Bucureştiului, în amonte de parcul Unirii, unul pe malul stâng şi unul pe malul drept”.

Programele de monitorizare meteo instalate în dispeceratul destinat exclusiv Direcţiei Casetă Apă Uzată, dar şi cei 49 senzori de nivel şi de debit instalaţi pe casetă şi pe canalele colectoare arată în timp real tot ceea ce se întâmplă când plouă.

„Trebuie să ştim cum acţionăm în funcţie de locul în care plouă, ca să deviem apele. Am instalat 15 pluviometre care măsoară instant cantităţile de precipitaţii. Avem prognoze şi vedem online ce cantitate de ploaie cade şi unde cade, ştim cum se încarcă colectoarele şi toate se văd în dispeceratul nostru. Vedem tot, inclusiv zonele posibile de inundat. Zona de centru a Capitalei este întotdeauna în pericol de inundaţii”, mă lămureşte reprezentantul Apa Nova.

  •  Istoria canalizării în Bucureşti

Dâmboviţa a curs prin albia sa naturală până prin anii 1880, însă autorităţile au decis să-i îndrepte traseul sinuos printr-o albie amenajată, care să taie Capitala de la nord la sud, într-o linie cât mai dreaptă, deoarece la fiecare ploaie, cartierele de pe malul apei erau inundate.

„Primele începuturi ale canalizării au fost legate de inundaţia din 1860, din vremea lui Cuza, care a trecut călare prin zona inundată. El a luat decizia de a desfiinţa morile de apă din Bucureşti pentru că provocau inundaţii. Oraşul s-a dezvoltat, dar neavând un serviciu public de salubritate toate gunoaiele se aruncau în râu, care a colmatat albia foarte mult. Abia pe la 1888, în vremea lui Carol I, încep primele lucrări de amenajare a malurilor şi a râului şi lucrări de renunţare la cei 7 afluenţi pe care îi avea Dâmboviţa.”, povesteşte Teodorescu.

După 1900 au început primele lucrări de canalizare cu cele două colectoare, unul pe malul stâng şi unul pe malul drept, din care ulterior au mai apărut diverse canale de preluare a apelor menajere şi pluviale. Atunci, albia Dâmboviţei a fost reamenajată complet, fundul albiei fiind consolidat cu o podină din lemn.

„Au prevăzut şi o staţie de epurare, dar care nu s-a mai făcut. A venit războiul, apoi comuniştii şi au fost alte priorităţi”, explică inginerul şef.

Timp de 50 de ani, între anii 1900-1950, au fost construite principalele canale colectoare cu diametre mai mari de 150 de centimetri. Conceptul iniţial a fost acela de sistem unitar atât pentru apele uzate cât şi cele pluviale, datorită costului redus de exploatare şi asigurarea de servicii aferente unei populaţii sub un milion de locuitori la acea vreme. Suprafaţa de colectare a apelor meteorice nu depăşea la acea dată 5.000 de hectare, iar în prezent, sistemul unitar de canalizare trebuie să răspundă nevoilor unei populaţii ce depăşeşte două milioane de locuitori în timp ce suprafaţa de colectare a apelor pluviale depăşeşte 23.000 de hectare.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata