Regele Carol I al României – 175 de ani de la naştere

Ideea prințului străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea națională ”având, în primul rând, sensul unei tendințe de consolidare a existenței politice a Principatelor române”. Principele străin avea semnificația asigurării unui sprijin extern pentru existența statelor românești, grav amenințate de cele trei imperii vecine: rus, otoman și habsburgic.

În actul dezvoltător votului Adunării ad-hoc de la 9/21 octombrie 1857, după o temeinică argumentare privind necesitatea Unirii celor două țări române, se explicau motivele care au determinat opțiunea în favoarea unui prinț străin: evitarea geloziilor și rivalităților ce s-ar naște în sânul românilor pentru ocuparea tronului sau influențarea domnitorului; asigurarea stabilității politice, a echilibrului și nepărtinirii; ”prin legăturile sale de sânge să înlesnească introducerea României în marea familie a statelor europene și să-i asigure mai bine al lor sprijin; ca să se poată bucura înăuntru și afară de autoritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fondator de dinastie mai cu seamă”.

Prin această opțiune se urmărea, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominație a Imperiului Otoman și dobândirea independenței lor. Marile Puteri au sesizat această intenție și au respins ideea principelui străin.

Manifestând abilitate politică, românii au reușit să-și impună voința în fața Puterilor Garante alegând ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești una și aceeași persoană — Alexandru Ioan Cuza, ai cărui șapte ani de domnie au fost o perioadă importantă din istoria poporului român.

După lovitura de stat din mai 1864, ideea aducerii unui domn străin a fost repusă în circulație. Astfel, în iunie 1865, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbey au semnat un act prin care se legau ”ca la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident”. În acest scop, Ion C. Brătianu și Ion Ghica au avut discuții cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul ”protector” al României.

Locotenența Domnească (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie) a convocat Adunarea electivă și Senatul, care, întrunite în ședință comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În aceeași zi s-a constituit guvernul prezidat de Ion Ghica. Cu acordul Locotenenței Domnești, Ion Ghica l-a propus în calitate de domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei.

În urma refuzului acestuia, la 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată și, după plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv, prințul Carol a devenit domnitor al României.

Carol-Ludovic von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839. A fost cel de-al doilea fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, rudă apropiată a regelui Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, și al prințesei Josephina de Baden, rudă cu familia împăratului Napoleon al III-lea al Franței. Astfel, familia Hohenzollern se înrudea cu casa regală prusiană și cu casa imperială franceză.

A absolvit cursurile școlii superioare de cadeți (1856) și a urmat cursurile Școlii de artilerie și geniu din Berlin (1857). Până în 1866 a fost locotenent în Regimentul 2 dragoni de gardă și ofițer de ordonanță al Kronprințului Friederich. A participat, ca voluntar, la Războiul danezo-prusac din 1864.

Călătoria spre România, pe teritoriul Imperiului Habsburgic, nu a fost deloc ușoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia. Principele Carol I a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveția, la Zurich, unde a obținut un pașaport fals, pe numele Karl Hettingen. Astfel a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg-Munchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timișoara-Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orșova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.

La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. I s-au înmânat cheile orașului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituțională: ‘Jur să fiu credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca un domn constituțional’. Principele a spus în limba română: ”Jur!”

La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol.

Cu prilejul călătoriei în Prusia, domnitorul Carol a cunoscut-o pe principesa Elisabeta de Wied, la 30 sept./12 oct. 1869, în localitatea Koln. Cei doi s-au logodit la 4/16 octombrie, iar căsătoria a avut loc la Neuwid, în ziua de 3/15 noiembrie. Prima prințesă română din familia Hohenzollern, Maria, s-a născut la 27 aug./8 sept. 1871, însă în 1874 s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit. În această situație, Carol a desemnat ca moștenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese în politic, social, economic, demografic, administrativ și cultural.

La 29 iunie/11 iulie 1866, Parlamentul a votat în unanimitate noua Constituție a țării, folosind ca model constituția Belgiei, pe care Carol a depus, a doua zi, următorul jurământ: ”Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului roman, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”. Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea țării: ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România”. Constituția nu menționa dependența față de Imperiul Otoman. Primul președinte al Consiliului de Miniștri a fost numit Ion Ghica.

Concomitent cu obținerea stabilității politice, s-au desfășurat, pe mai multe planuri, acțiuni de modernizare a țării. Astfel, în vederea dezvoltării economiei naționale a fost adoptată moneda națională — leul, demers început de Cuza, și finalizat în 1867. A fost înființată Monetăria statului în 1870, când s-au bătut primele monezi de argint, iar în 1880 a fost înființată Banca Națională a României.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata