România-NATO-10 ANI: Scurt istoric al NATO

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN) este o alianţă politico-militară stabilită prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Organizaţia cuprinde 28 state din Europa şi America de Nord. Secretar General al NATO este, în prezent, Anders Fogh Rasmussen, iar preşedintele Comitetului Militar NATO este Giampaolo Di Paola. Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia.

Alianţa s-a format din state independente, interesate în menţinerea păcii şi apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă corespunzătoare. Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda şi SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia şi Turcia, iar la 6 mai 1955 Republica Federală Germania a devenit membră NATO.

Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania şi Croaţia.

Franţa s-a retras din organizaţia militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

Ideea de bază a alianţei, menţinută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice”.

La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria alianţei, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Aceasta a venit ca răspuns la atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

La 10 februarie 2003, NATO a avut de înfruntat o criză serioasă, deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a arătat că susţinea vetoul.

La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august acelaşi an. Decizia a venit după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice.

Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord (CAN/NAC) este instanţa superioară a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanţilor Permanenţi sau poate fi constituit din miniştri de Stat, ai Apărării ori din prim-miniştri ai statelor membre. Consiliul are aceeaşi autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenţilor şi se întruneşte de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marţi pentru discuţii informale, şi în fiecare miercuri pentru şedinţe ce vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO PA/AP OTAN), care a fost înfiinţată în anul 1955 sub denumirea de „North Atlantic Assembly” (Adunarea Atlanticului de Nord), este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naţionale ale statelor membre, numărul reprezentanţilor naţionali fiind proporţional cu numărul populaţiei statelor membre şi reprezintă distribuţia politică a parlamentelor naţionale.  (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata