Dincolo de competiția pentru prima carte tipărită, pentru istorici rămâne clar faptul că tipografia de la Râmnic pune localitatea pe hartă ca mare centru cultural al Țării Românești din vremurile vechi.
„Totul începe în 16 martie 1705, când episcop al Râmnicului este numit Antim Ivireanu”, spune Ion Soare.
Plecând spre Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708, Antim Ivireanul a luat cu sine parte din utilajul tipografic de la Snagov. Această tiparniță, cu posibilități de imprimare în grecește și românește, va scoate de sub teascurile sale numeroase cărți, ceea ce va face ca orașul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată „Capitală a tipografilor”, cum spune Nicolae Iorga.
Prima carte care apare în noua tipografie râmniceană este una în grecește, „Tomul bucuriei” (1705), prin care se ripostează în numele bisericii ortodoxe tendințelor de extindere ale catolicismului și calvinismului. În perioada 1705-1825, cât timp a funcționat tipografia, sunt cunoscuți 58 de tipografi, gravori, diortositori și zețari. Aici își vor desfășura activitatea o serie de mari cărturari a căror operă și-a pus temeinic amprenta asupra vieții spirituale a societății românești. Se remarcă, astfel, la Râmnic, meșterul tipograf Mihail Istanovici sau dascălul Damaschin, una dintre cele mai marcante figuri ce a păstorit eparhia olteană.
„Poliglot și cult, se remarcă prin imensa activitate de traducător, dar și dârzenia cu care apăra drepturile bisericii române în fața cuceritorilor austrieci. Între cărturarii de seamă ai bisericii ortodoxe române se numără și episcopul Inochentie sau Clement, fost ucenic al lui Damaschin, Chesarie, Filaret”, afirmă istoricul Florin Epure.
După 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Țării Românești și rămâne ca atare până la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Tipografia de Ia Blaj și litera folosită la imprimarea cărților chirilice blăjene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost de origine râmniceană.
„Tipografia de la Râmnic a însemnat un focar de iradiere a culturii scrise nu numai pentru români, ci și pentru vecinii de la sud-vest, care îi acorda un loc de prim rang în istoria culturii și literaturii sârbe, relevând sprijinul cald primit în vremuri de restriște din partea poporului nostru. Mitropolitul Pavel Nenadovic, în 1751, care a obținut autorizația de a deschide tipografie la Sremski Karlovici, s-a adresat Episcopiei de la Râmnic unde au fost pregătiți trei tipografi”, completează prof. dr. Ion Soare.
Aria de răspândire a cărților râmnicene este foarte întinsă, cu o mare forță de iradiere și cu putere de atracție exercitată asupra celor trei țări românești. Ea a pătruns până în nordul Transilvaniei și în sudul Banatului, aducându-și contribuția la cimentarea unității culturale românești.
Cozia, Govora, Bistrița și Râmnicul sunt trei centre unde limba română s-a născut greu, într-o perioadă când românii nu puteau scrie în limba pe care o visau sau o cântau în doinele, baladele sau basmele bătrânilor.
„Faptul că limba română a început să existe în scriere a dus ulterior, la mijlocul veacului al XIX-lea, la explozia iluministă, la apariția Văcăreștilor, a lui Alecsandri și, în mod necesar, a lui Eminescu. A dus de fapt la apariția literaturii române”, conchide istoricul Florin Epure. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)