Veronica Micle, „îngerul blond” din creaţia eminesciană

 

  • Veronica și Eminescu

Marea dragoste care o va lega de Mihai Eminescu a început în 1872, în cursul călătoriei pe care o face Veronica Micle la Viena. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ridicat într-un coc din care scăpau două șuvițe, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, melancolică, a Veronicăi Micle.

La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de-o viață.

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia ”M-am gândit…” (1883). Portretul Veronicăi domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireș”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

La 1 septembrie 1874, Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă. În această perioadă, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Femeile nu erau acceptate la ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa.

În ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: ”viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. În poezia ”Lumea îmi părea o cifră” mărturisește că până când a întâlnit-o ”n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea ”începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

Eminescu hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. După moartea soțului său, în 1879, Veronica se va muta la București, pentru a fi mai aproape de marele poet. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească, unul dintre motive fiind lipsa mijloacelor materiale cu care să-și poată asigura un trai decent.

Așa cum scrie Octav Minar, biograful Veronicăi, urmează zece ani grei, deprimanți. Situația materială a Veronicăi se înrăutățește vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, după mulți ani. Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Iarna 1883-1884, cu relativa însănătoșire a lui Eminescu, îi readuce pe Veronica și poet în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservator. Cealaltă fiică urmează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică.

Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. Face demersuri pentru a obține o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de ”Poezii” (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”.

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluția bolii se dovedea ireversibilă, Veronica îi răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu”.

Moartea poetului, la 15 iunie 1889, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de luna”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. Un ziar din Transilvania scria că la slujba de înmormântare a lui Eminescu, oficiată la Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova așeza pe pieptul poetului o cunună de flori de „nu-mă-uita”. Doamna era Veronica Micle.

După moartea lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1889, se retrage la Mânăstirea Văratec din județul Neamț, unde alcătuiește un album intitulat ”Dragoste și Poezie”, în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu, ce i-au fost dedicate.

A murit în același an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu. Pusese capăt unei vieți de 39 de ani, pe care însăși Veronica o definea „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iași, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrală, după ingerarea unei sticluțe cu arsenic.

În cadența eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle scria într-un poem neterminat, datat 1 august: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, a fost înmormântată lângă bisericuța ”Sfântul Ioan” din curtea mânăstirii Văratec.

Casa din Târgu Neamț în care Veronica Micle și-a petrecut o mare parte a vieții a devenit, în timp, Casa memorială ”Veronica Micle”. Construită în 1834, Casa memorială a fost declarată, 100 de ani mai târziu, în 1934, monument istoric, în 1984 fiind redată circuitului turistic. Din 1998, în partea stângă a casei se află o statuie cu bustul poetei, realizată, în bronz, de sculptorul Damian-Ioan Popa.

În 2000, ”Anul internațional Mihai Eminescu”, cultura română a avut parte de o importantă restituire documentară prin apariția volumului ”Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, care cuprinde corespondența inedită dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, între anii 1879-1883. Ediția, alcătuită de Christina Zarifopol-Illias, conține reproduceri color ale scrisorilor celor doi. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata