Paşii făcuţi de omenire în 2015 în explorarea spaţiului cosmic

Spațiul este „ultima frontieră”, pe care omul o explorează permanent pentru a-și asigura supraviețuirea ca specie, în fața unor pericole imediate care ne amenință planeta, așa cum sunt încălzirea globală, epuizarea resurselor în contextul suprapopulării planetei, dar și a unor amenințări cosmice, precum exploziile de raze gamma, impactul cu asteroizi sau comete și, în ultimă instanță, moartea Soarelui, reactorul nuclear care asigură energia sistemului nostru solar.

Anul 2015 a fost unul bogat în evenimente și descoperiri astronomice atât pentru puterile spațiale consacrate – SUA, Rusia și Europa, dar și pentru noile puteri emergente din domeniul spațial, China, Japonia și India.

Anul 2015 a avut numeroase și importante descoperiri în domeniul astronomiei și astrofizicii, de la diferite studii și analize asupra lunilor giganticelor planete gazoase din sistemul nostru solar, locuri exotice unde, în unele cazuri a fost detectată existența apei și a hidrocarburilor sau a unor spectaculoase fenomene de criovulcanism, și până la descoperiri de dincolo de limitele sistemului nostru solar sau chiar de dincolo de granițele galaxiei noastre, stele care se nasc și stele muribunde, găuri negre spectaculoase în voracitatea cu care își devorează vecinii, noi exoplanete mai mult sau mai puțin asemănătoare Pământului ce au fost descoperite de Telescopul orbital Hubble, aflat și el în cel de-al 25-lea an de activitate pe orbita terestră etc.

În cursul acestui an a continuat fără probleme importante activitatea de cercetare pe Stația Spațială Internațională, avanpostul omenirii în spațiul extaterestru. De altfel, astronauții de pe ISS au reușit să stabilească și o serie de noi recorduri pe orbita Pământului. Astfel, la începutul lunii iunie astronautul italian Samantha Cristoforetti a stabilit două noi recorduri la bordul Stației Spațiale Internaționale: cea mai lungă perioadă petrecută în spațiu de o femeie și cea mai lungă perioadă în spațiu petrecută de un astronaut al Agenției Spațiale Europene cu 200 zile consecutive la bordul ISS.

La începutul lunii septembrie a revenit pe Pământ cosmonautul rus Ghenadi Padalka, care a devenit omul care a stat cel mai mult în spațiu — 879 de zile în cinci misiuni diferite, iar la data de 29 octombrie Scott Kelly a devenit astronautul american care și-a petrecut cel mai mult timp în spațiu în cadrul unei singure misiuni. El a depășit recordul de 215 zile deținut de fostul astronaut hispano-american Michael López-Alegria din 2007. În plus, la data de 2 noiembrie, echipajul ISS a sărbătorit 15 ani de prezență continuă a oamenilor în spațiu la bordul ISS.

Însă poate cele mai importante misiuni și descoperiri ale anului 2015 sunt misiunea sondei Dawn pe orbita planetei pitice Ceres, misiunea sondei Rosetta și a modulului său de asolizare Philae aflat la suprafața cometei 67P/Ciuriumov-Gherasimenko, deja istorica misiune a sondei New Horizons care a survolat în premieră planeta pitică Pluto și descoperirea uluitoare a existenței apei în stare lichidă la suprafața planetei Marte.

Sonda Dawn și Ceres

Sonda americană Dawn a reușit să se plaseze pe orbita planetei Ceres, cea mai mică din sistemul solar, la începutul lunii martie, fiind pentru prima dată când o sondă a început să exploreze centura de asteroizi Marte și Jupiter. „După ce a parcurs 4,9 miliarde de kilometri și a călătorit șapte ani și jumătate, Dawn a ajuns la destinație”, se felicita Marc Rayman, directorul misiunii NASA de la Jet Propulsion Laboratory (JPL) din Pasadena (statul California).

„Studierea planetei Ceres ne va permite să ne ‘întoarcem’ în istoria spațiului, iar datele strânse de Dawn ar putea să ducă la progrese importante în înțelegerea formării sistemului solar”, explica și șeful direcției de știință a planetelor din cadrul NASA, Jim Green.

NASA a trimis spre Ceres sonda Dawn în cadrul unei misiuni cu un buget de 473 de milioane de dolari, în scopul de a verifica ipotezele privind originea acestui corp cosmic. Una dintre aceste ipoteze susține că această planetă pitică ar fi de fapt un embrion planetar bogat în apă, o relicvă rămasă de la formarea sistemului nostru solar în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Însă prezentarea unui prim set de date colectate de sonda Dawn, la conferința Uniunii Europene pentru Geoștiințe (EGU) desfășurată la Viena, nu a făcut decât să adâncească misterul acestui planetoid.

Dawn și-a concentrat aparatele de la bord asupra a două pete strălucitoare de la suprafața planetei pitice în căutarea informațiilor despre identitatea chimică și fizică a acestui corp cosmic. În loc să explice ce sunt aceste două pete, datele obținute indică faptul că aceste zone sunt doar aparent similare, având de fapt „un comportament distinct diferit”, conform lui Federico Tosi, specialist din cadrul misiunii sondei Dawn care analizează informațiile preluate prin intermediul spectrometrului VIR (Visible and Infrared Mapping Spectrometer).

Astfel, în timp ce Pata 1 este mai rece decât mediul din jurul său, Pata 5 este mai caldă decât regiunea cu care se învecinează. La suprafața lui Ceres au fost descoperite până în prezent peste zece astfel de pete.

Teoriile cu privire la originea acestor pete strălucitoare variază de la aglomerări de gheață până la așa-numitele „minerale hidratate” — apă absorbită de minerale. O altă posibilitate ar fi ca aceste pete strălucitoare să fie depozite de sare sau chiar puncte din care țâșnesc gheizere la suprafața lui Ceres.

La fel de misterioase sunt și deosebirile dintre Ceres și vecinul său, asteroidul Vesta, ce a fost studiat de sonda Dawn în cursul anilor 2011 și 2012. Vesta este strălucitor, reflectând o mare parte din razele solare, în timp ce această planetă pitică este întunecată — o diferență care indică faptul că aceste două corpuri vecine au un trecut foarte diferit. De asemenea, oamenii de știință au descoperit foarte puține cratere mari la suprafața lui Ceres, față de câte s-ar fi așteptat să descopere după studierea lui Vesta.

Un alt mister, care a aprins imediat imaginația pasionaților de teorii despre civilizații extraterestre, este legat de o fotografie a unui „munte” izolat de la suprafața lui Ceres care are altitudinea de aproximativ 4.800 de metri și forma unei piramide. Acest „munte” se distinge cu claritate în mijlocul unei zone plane de la suprafața lui Ceres.

Ceres se află la 414 milioane de kilometri față de Soare și are nevoie de 4,61 de ani tereștri pentru a-și încheia mișcarea de revoluție. Cu un diametru de aproximativ 950 de kilometri, acest planetoid este cel mai mare obiect din centura de asteroizi — suficient de masiv pentru ca sub influența gravitației să capete forma sferică.

Rosetta, Philae și cometa 67P/Ciuriumov-Gherasimenko

Sonda Rosetta, aparținând Agenției Spațiale Europene (ESA), se află pe orbită în jurul cometei 67P încă din august 2014 și a reușit să realizeze cel mai detaliat „portret” al unei comete obținut până în prezent, însoțind acest corp ceresc rătăcitor și la trecerea sa pe la periheliu (cel mai apropiat punct al orbitei sale față de Soare), la 13 august ora 2:03 GMT, când s-a aflat la 186 de milioane de kilometri distanță față de Soare și respectiv 265 de milioane de kilometri față de Pământ.

Sonda europeană Rosetta s-a aflat în primul rând al acestui spectacol astronomic, iar modulul Philae, care a asolizat pe cometă la 12 noiembrie 2014, a fost ferit de căldura ridicată, aflându-se într-o zonă umbrită pe cometă. Responsabilii misiunii au pierdut contactul cu Philae, reluarea comunicării cu modulul rămânând incertă. În apropierea periheliului, temperatura pe cometă a atins aproximativ 80 de grade Celsius, provocând sublimarea materiei de la suprafața sa.

Conform imaginilor surprinse de camera de navigație NavCam a sondei Rosetta, cometa a fost foarte activă la periheliu, aruncând în spațiu jeturi de praf și de gaz pe toată suprafața sa. Sonda Rosetta a urmărit acest spectacol de la distanța sigură de 330 de kilometri, nefiind afectată de erupțiile violente de la suprafața cometei.

Analiza datelor culese și transmise de modulul robotizat Philae de la suprafața cometei 67P/Ciuriumov-Gherasimenko în scurtul interval de timp în care a putut comunica cu sonda Rosetta, aflată pe orbita cometei, dezvăluie existența pe cometă a unor structuri și caracteristici neașteptate, printre care și 16 tipuri de molecule organice, cărămizile de bază ale vieții, dintre care 4 tipuri observate în premieră pe un astfel de corp cosmic, inclusiv alcooli și amine.

De asemenea, sonda Rosetta a descoperit oxigen din abundență în atmosfera cometei 67P Ciuriumov-Gherasimenko, ceea ce constituie „o surpriză totală” pentru oamenii de știință. Acest oxigen molecular ar putea fi mai vechi decât sistemul nostru solar.

Lansată în 2004, sonda Rosetta a parcurs deja peste 6 miliarde de kilometri prin spațiu. Această misiune are un buget de 1,3 miliarde de euro. După lansarea din martie 2004, Rosetta a înconjurat de trei ori Pământul și o dată planeta Marte pentru a dobândi viteza necesară parcurgerii distanței până la destinație. Rosetta are anvergura de 32 de metri, de la un capăt la altul al panourilor solare care îi asigură necesarul de energie. Sonda este de 125 de ori mai mică decât cometa 67P, care are diametrul estimat la 4 kilometri. De dimensiunea unui frigider, modulul Philae cântărește 100 de kilograme.

New Horizons și Pluto

Misiunea sondei New Horizons, aparținând NASA, este considerată cea mai importantă din istoria recentă a explorării sistemului solar, fiind pentru prima oară din anii ’80 ai secolului trecut când am avut posibilitatea de a vedea de aproape o lume ce nu a mai fost niciodată ‘vizitată’. New Horizons a avut nevoie de mai mult de 9 ani pentru a străbate distanța de aproximativ 5 miliarde de kilometri până la Pluto. Survolul acestei planete pitice s-a desfășurat la data de 14 iulie, în interval de timp de câteva minute, la viteza de 49.300 km/h, de la distanța de 12.430 de kilometri.

Cu această ocazie, sonda a realizat numeroase fotografii de detaliu de la suprafața lui Pluto și a adunat un set de date științifice ce urmează să ajungă pe Terra, treptat, în cursul anului viitor. Toate aceste date sunt extrem de prețioase pentru oamenii de știință care doresc să înțeleagă modul în care s-a format sistemul nostru solar în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani.

Noile fotografii de înaltă rezoluție ale suprafeței lui Pluto, transmise de sonda New Horizons, dezvăluie diversitatea în forme de relief a acestei planete pitice. De la munți înalți până la câmpii, dune de nisip și ghețar.

„Pluto prezintă o mare diversitate de forme de relief și o complexitate a proceselor (geologice), rivalizând cu orice altă planetă din sistemul nostru solar„, conform lui Alan Stern, coordonatorul misiunii sondei New Horizons. „Dacă un artist ar fi creat un astfel de tablou al lui Pluto înainte de survolul nostru, probabil că m-aș fi gândit că a exagerat, însă chiar așa stau lucrurile pe această planetă pitică”, a adăugat el.

Un studiu publicat după analiza primelor seturi de date primite de la New Horizons împarte descoperirile făcute pe diferitele regiuni geologice. Oamenii de știință au confirmat, cu o marjă de eroare de 4 kilometri, că Pluto are o rază de 1.187 de kilometri, fiind puțin mai mare decât se credea inițial. De asemenea, studiul descrie „diversitatea formelor de relief ale lui Pluto”, printre care și crusta acestei planete pitice care este foarte bogată în apă înghețată.

Craterele de impact marchează o mare parte din suprafața lui Pluto, unele dintre ele având peste 200 de kilometri în diametru. Unele dintre aceste cratere strălucesc datorită depozitelor de gheață formate de-a lungul timpului pe margini și în interior. Cthulhu Regio — o regiune foarte întunecată aflată la sud-vest de deja celebra zonă în formă de inimă, Tombaugh Regio — este partea cu cele mai multe cratere și prezintă și semne ale activității tectonice.

În ziua în care New Horizons a transmis primele fotografii ale lui Pluto am aflat că inima din Tombaugh Regio este ruptă în două: câmpiile plane, relativ netede de la vest au primit denumirea Sputnik Planum, iar deocamdată în această regiune nu a fost identificat nici măcar un singur crater de impact. Faptul că numărul craterelor diferă în funcție de regiunile acestei planete pitice are legătură cu vârsta diferită a scoarței din aceste regiuni, conform studiului.

Cu cât sunt prezente mai multe cratere, cu atât scoarța este mai bătrână și mai inactivă sau „moartă” cum spun oamenii de știință — așa cum putem vedea pe Lună. Planetologii nu au identificat încă fenomenele care duc la reînnoirea și remodelarea scoarței, acoperind craterele, în regiunile tinere și active, așa cum este zona Sputnik Planum.

Nu în ultimul rând, Pluto este o planetă cu un colorit bogat. Camera color a sondei New Horizons a surprins „spectaculoasa diversitate coloristică” a acestei planete pitice. Astfel, Cthulhu Regio are culoarea roșu închis, în timp ce partea vestică a „inimii” Tombaugh Regio are un colorit roșu deschis spre roz, iar partea estică a sa este chiar și mai deschisă la culoare. Aceste culori sunt rezultatul modului în care niște compuși organici denumiți tholine reflectă lumina. Tholinele se formează atunci când azotul și metanul se separă sub efectul razelor ultraviolete ale Soarelui și apoi se recombină formând macromolecule complexe.

În cursul acestui survol New Horizons a adunat date și despre sistemul de sateliți al lui Pluto, format din lunile Charon, Nix, Hydra, Styx și Kerberos.

Până acum, la câteva luni de la survol, sonda Horizons nu a transmis decât aproximativ 10% din datele adunate, restul de 90% urmând să fie transmise de-a lungul anului viitor. În timp ce transmite datele adunate în cursul survolului planetei pitice spre Pământ, New Horizons se îndreaptă spre noua sa destinație, planetoidul 2014 MU69, un obiect înghețat cu diametrul mai mic de 45 de kilometri — un pitic prin comparație cu Pluto. Acest obiect se află la 1,6 miliarde de kilometri distanță de Pluto, care, la rândul său, se afla la 4,7 miliarde de kilometri distanță de Pământ în momentul întâlnirii cu sonda New Horizons.

2014 MU69 este unul din cinci obiecte similare din Centura Kuiper ce au fost descoperite în 2014 prin intermediul Telescopului Spațial Hubble. El a fost ales pentru că se află pe o traiectorie mai apropiată de direcția de deplasare a sondei spațiale, nefiind nevoie de un consum de combustibil foarte mare pentru schimbarea direcției.

După ce sonda își va încheia periplul prin Centura Kuiper și dacă va fi într-o stare bună de funcționare, NASA ar putea lua decizia unei noi prelungiri a misiunii și pentru spațiul interstelar. Până la urmă, indiferent dacă misiunea va obține sau nu finanțări suplimentare, New Horizons se îndreaptă spre ieșirea din heliosferă. Oamenii de știință sunt de părere că sonda va dispune de suficientă energie pentru a păstra legătura cu Pământul pentru următoarele câteva decenii și ar fi extraordinar dacă ar putea fi reluate măsurătorile realizate de sondele Voyager 1 și Voyager 2 de la ieșirea din sistemul solar și pătrunderea în spațiul interstelar.

Apă pe Marte

Planeta Marte este cea mai studiată planetă din sistemul nostru solar, după Terra, desigur, și totodată va fi prima planetă din sistemul nostru solar pe care NASA va trimite o misiune cu echipaj uman. Sondele orbitale și roverele robotizate aflate la suprafața acestei planete au transmis o adevărată enciclopedie de date despre caracteristicile acestei planete. Cea mai importantă dintre descoperiri a fost însă anunțată la sfârșitul lunii septembrie: la suprafața lui Marte există încă apă în stare lichidă.

„Este un progres semnificativ care pare a confirma că apă sub forma unor pârâuri sărate curge în prezent pe suprafața planetei Marte”, a declarat John Grunsfeld, administrator asociat al Direcției de Misiuni Științifice a NASA. Această ultimă descoperire, realizată datorită imaginilor furnizate de observațiile unui aparat orbital al NASA cu ajutorul unui spectrometru, „susține ferm ipoteza” prezenței apei în stare lichidă în zilele noastre pe Marte.

„Marte nu este planeta aridă și uscată care credeam că este”, a spus și Jim Green, director în cadrul NASA. Într-un trecut îndepărtat, Marte se asemăna cu Pământul, având lacuri și râuri care au săpat văi, precum și un ocean vast, a adăugat el. „Astăzi revoluționăm înțelegerea noastră asupra acestei planete”, a apreciat omul de știință. „Aparatele noastre orbitale (din jurul lui Marte) descoperă multă umiditate în atmosferă” și au stabilit că solul marțian este mult mai umed decât se anticipase, precizează el.

La sfârșitul lunii septembrie, NASA a anunțat că dungile de culoare închisă care apar, din loc în loc, pe pantele diferitelor formațiuni de relief de pe Marte sunt urmele lăsate de cursuri sezoniere de apă sărată, soluție apoasă saturată în sare. Agenția Spațială americană a precizat că au fost identificate în aceste urme săruri minerale „hidratate”, care necesită apă pentru a se forma.

„Aceste rezultate susțin ferm ipoteza că aceste linii conțin apă în stare lichidă în timpul sezoanelor calde de pe Marte și aceasta în zilele noastre”, conform studiului publicat de NASA.

Oamenii de știință au emis de multă vreme ipoteza că aceste urme care apar sezonier pot fi formate de curgeri de apă sărată pe planeta roșie. Liniile, care pot avea câteva sute de metri lungime și cinci metri lățime, apar pe pante de pe Marte în timpul sezoanelor calde, se lungesc și apoi dispar când temperaturile scad.

Oamenii de știință anunțaseră în luna aprilie că pe suprafața planetei Marte se găseau și perclorați de calciu. Percloratul, tip de sare identic cu cel menționat astăzi, este foarte absorbant și coboară punctul de înghețare a apei, astfel încât aceasta rămâne lichidă la temperaturi mai reci. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata