Cum s-a transformat mâncarea noastră în junk?
Luni, Organizația Mondială a Sănătății a emis noi orientări care îi sfătuiesc pe consumatorii non-diabetici să nu folosească îndulcitori fără zahăr pentru a controla greutatea. Nutriționistul său de top a declarat: “NSS nu sunt factori dietetici esențiali și nu au nicio valoare nutritivă”.
Cu toate acestea, întruchipări ale NSS, cum ar fi aspartamul, sucraloza și stevia, pot fi găsite presărate în alimente și băuturi obișnuite, în special în versiunile cu conținut scăzut de grăsimi care pretind a fi benefice pentru sănătate.
Anunțul nu îl va surprinde pe Chris van Tulleken, un podcaster, prezentator de televiziune și medic de boli infecțioase din Londra. În Ultra-Processed People, o investigație neînfricată despre cum am devenit dependenți de alimente ultraprocesate, sau UPF, van Tulleken identifică îndulcitorii ca fiind doar o componentă a unui peisaj nutrițional modern în care “majoritatea caloriilor noastre provin din produse alimentare care conțin molecule noi, sintetice, care nu se găsesc niciodată în natură”.
Nu mai mâncăm alimente, îi spune memorabil un academician, ci “substanță comestibilă produsă industrial“. Aceste substanțe sunt formate cu ajutorul unui amestec de ingrediente ieftine, prelucrare mecanică și aditivi sintetici, cum ar fi stabilizatorii și aromele.
Aceste alimente sunt atât de prolifice încât, în țările industrializate, cum ar fi Marea Britanie, o persoană obișnuită ingerează 8 kg de aditivi pe an, de patru ori mai mult decât greutatea făinii pe care o cumpărăm anual pentru coacerea acasă.
Cu toate acestea, nu atât aditivii în sine reprezintă problema, cât dietele asociate cu aceștia. În mod tragic, scrie van Tulleken, reluând recenta carte a militantului pentru alimentație Henry Dimbleby, Ravenous, aceste diete moderne se dovedesc a fi dăunătoare: pentru talie, pentru dinți, pentru microbiomul intestinal și pentru mediu.
Mesajul său cheie vă va face să vă grăbiți la dulapurile dvs.: dacă un ingredient de pe un pachet de alimente nu este unul pe care l-ați folosi în mod normal în bucătăria de acasă, acesta este UPF. Odată ce începeți să le vedeți – lecitină de soia sau sirop de glucoză-fructoză, de exemplu – le veți spiona peste tot. Și, dacă există dreptate, această expunere captivantă și bine documentată va rușina factorii de decizie politică și va zgudui industria alimentară până în miezul ei condus de bani.
Epoca mâncării UPF a început, probabil, în 1879, când chimistul Constantin Fahlberg a experimentat cu gudron de cărbune în încercarea de a produce compuși medicali. El a creat din greșeală zaharina, un compus de 300 de ori mai dulce decât zahărul și, datorită penuriei de zahăr cauzate de primul război mondial, primul compus complet sintetic care a fost adăugat pe scară largă în alimentație. A urmat o nouă eră a chimiei alimentare sintetice, în care astfel de ingrediente au ajutat la ieftinirea alimentelor produse în masă și la creșterea atractivității lor, precum și la creșterea duratei de viață și a ușurinței de transport.
Pentru consumatorii atenți la costuri și lipsiți de timp, aceste inovații au fost o mană cerească. Dar alimentele procesate, știm acum, par, de asemenea, să conducă la un consum excesiv. Dacă, la fel ca mine, v-ați întrebat vreodată cum reușesc francezii să rămână subțiri cu croissante, unt și vin, dovezile prezentate de van Tulleken par să sugereze că acest lucru se datorează faptului că mănâncă zaharuri reale, grăsimi reale și carbohidrați reali, care sunt mai puțin procesate și care nu ocolesc capacitatea organismului de a regla aportul.
Ultra-Procesed People, bazat pe un documentar în care van Tulleken a mâncat timp de o lună o dietă compusă din 80 % UPF, este mai mult decât o carte științifică excelentă: descompune o problemă complexă de importanță culturală, socială, economică și politică cu claritate și sensibilitate, dar fără a face morală; evaluează cu competență literatura științifică; și cutreieră lumea în căutarea răspunsurilor.
Nu chipsurile și băuturile carbogazoase sunt cele care ne îngrașă, ne amăgim crezând, ci propriile noastre neajunsuri
Important este faptul că analizează cum am ajuns aici, cu un număr tot mai mare de persoane care suferă de obezitate și diabet. Industria alimentară – prin recrutarea de oameni de știință obedienți, finanțarea de studii, promovarea de mesaje de marketing inteligente și influențarea politicii – a reușit să pregătească o narațiune egoistă care transferă vina pentru răul cauzat de produsele lor. Nu chipsurile și băuturile carbogazoase sunt cele care ne îngrașă, așa cum suntem amăgiți să credem, ci propriile noastre deficiențe, sub forma unui stil de viață sedentar și a unei voințe slabe.
Știința nutriției este plină de conflicte de interese, fie că este vorba de companii care promovează formule pentru sugari în țările cu venituri mici sau de KFC care se implică în organizații de caritate care lucrează la politica privind obezitatea. Industria, crede pe bună dreptate van Tulleken, nu ar trebui să se afle niciodată la masa politicii: “Nimeni nu crede că (compania de tutun) Philip Morris ar trebui să finanțeze medicii care generează cercetări pentru a stabili dacă fumatul dăunează sau nu… (sau că) legislația privind tutunul ar trebui să fie redactată de organizații de caritate finanțate de British American Tobacco. De ce ar trebui ca politica alimentară în domeniul sănătății să fie diferită?”.
Această cultură persistă. Când povestea cu îndulcitorul OMS a căzut săptămâna aceasta, am scanat răspunsurile de la diverși oameni de știință. Cei mai mulți au aprobat; un comentariu a ieșit în evidență ca fiind mai echivoc. O declarație de conflict de interese a arătat că omul de știință a lucrat anterior cu Asociația Internațională a Îndulcitorilor. Atunci am luat sarea.
Oameni ultraprocesați: De ce mâncăm cu toții chestii care nu sunt alimente … și de ce nu ne putem opri? de Chris van Tulleken, Cornerstone Press, 384 pagini
Sursa – www.ft.com
