Cronică de film românesc – Festivalul de Film de la Este: Crises & Catharsis

Festivalul de Film Este de la Sibiu a revenit anul acesta între 10 și 14 mai. Condus de o echipă mică și dedicată, festivalul a adus filmele de artă atât de necesare într-un oraș în care cinematografele existente proiectează mai ales filme mainstream.

Nu este vorba de o mâncărime de șapte ani, ci de o bucurie de șapte ani, după cum o arată dedicarea: publicul este loial, programul a devenit mai ambițios, iar partea de industrie s-a extins, găzduind prima ediție a Line-Up, o academie internațională pentru managerii de festivaluri, anul acesta cu motto-ul (logic) “Cum să începi un festival”.

Producțiile europene sunt în centrul atenției festivalului care prezintă și cinematografie românească. Remarcabil, competiția este de scurtmetraje, câștigătorul din acest an fiind Eu și sora mea, de Theodor Ioniță. În lungmetraj au fost prezenți Șefu’ de Bogdan Mirică, Tigru/ Tigru de Andrei Tănase și mai ales Spre nord/ To the North de Mihai Mincan, unul dintre cele mai apăsătoare și apăsătoare filme pe care le-am văzut de mult timp și cu siguranță cea mai singulară (nu doar estetic) lansare autohtonă din ultimii ani. Thrillerul este o piesă de cameră precisă și claustrofobă, în timp ce criza cuprinde un tânăr român clandestin și un membru filipinez al echipajului care încearcă să-l protejeze. În timp ce nava scârțâie din toate colțurile, discuția despre ce este bine și ce este rău, despre altruism și egoism, devine la fel de labirintică ca și partea sa întunecată de dedesubt.

Dacă ar trebui să aleg un singur titlu străin pe care să-l recomand, acesta ar fi, fără îndoială, Saint Omer de Alice Diop. O documentaristă desăvârșită, Diop își face debutul în ficțiune unul dificil, atât în ceea ce privește subiectul, cât și abordarea. Bazat pe fapte reale, Saint Omer urmărește un proces penal în orașul francez omonim. Acuzată este o tânără femeie originară din Senegal care și-a ucis copilul de un an și jumătate, după ce l-a lăsat pe plajă la maree mare. În public, o tânără academică și romancieră, ea însăși de culoare, asistă la proces. Ceea ce nu este pregătită să facă este violența reacțiilor sale la mărturia celeilalte femei. Diop evită concluziile ușoare, dar chiar și așa, Saint Omer este deosebit de potrivnic să ofere explicații.

Ceea ce arată, fără echivoc, este atitudinea încă colonială a Franței, rasismul și misoginismul său, dar și, la nivel universal, tragedia celor dezrădăcinați, pretențiile maternității (singuratice), profunzimea disperării și a lucrurilor cele mai lăuntrice ale unei persoane, misterul acțiunilor umane. Ochiul de documentarist al lui Diop face ca sala de judecată să pară și mai “realistă”, în timp ce abordarea sa sobră mi-a amintit de filmele austere și totuși profund spirituale ale lui Robert Bresson. Când sentimentele izbucnesc în cele din urmă la final, în mod complet neașteptat, nu doar personajele plâng. Ce realizare de neuitat este Saint Omer, un catharsis clasic.

Soluțiile ușoare lipsesc și din Noaptea celor doisprezece a lui Dominik Moll, o excelentă dramă de procedură polițienească, sumbră și arestantă, despre uciderea brutală a unei tinere femei. Cazul se transformă într-o adevărată bântuire pentru echipa de poliție și, în cele din urmă, pentru public. Între acestea două și To the North, felicitări echipei de selecție Este pentru că a ales trei dintre cele mai bune filme ale anului și – o spun ca un compliment – cele mai incomode.

 

Sursa – www.romania-insider.com