Sancțiunile împotriva Rusiei trebuie consolidate în mod constant

 

Sancțiunile sunt un joc de-a șoarecele și pisica, în care orice nouă restricție dă naștere la eforturi de evaziune. Două povești de cracare din FT ilustrează acest lucru. Rapoartele noastre despre energie documentează faptul că traderul de mărfuri Paramount Energy & Commodities SA, cu sediul în Elveția, a renunțat la transportul petrolului rusesc, dar noua companie Paramount Energy and Commodities DMCC, cu sediul în Dubai, a preluat afacerea. Iar reporterii noștri de la Viena și Moscova au dezvăluit că Raiffeisen Bank, ale cărei operațiuni rusești au înregistrat profituri uriașe anul trecut, se gândește la un “schimb de prizonieri” cu banii blocați în activele înghețate ale Rusiei pe care banca rusă Sberbank, sancționată, îi deține în Europa.

Ar fi extrem de surprinzător dacă statul rus nu ar încerca, de asemenea, să își protejeze activele împotriva sancțiunilor (acele active care nu sunt deja imobilizate în Occident). Exemple precum cele de mai sus, chiar dacă se referă la alte sancțiuni decât cele privind rezervele valutare, sunt o parte din motivul pentru care cred că Rusia ar putea încerca să pună dolarii și euro acumulate din vânzările nesancționate de energie dincolo de raza de acțiune a coaliției occidentale de sancționare – dar fără a le converti (toate) în valută forte. Am descris modul în care ar putea face acest lucru în mod plauzibil în ultimul articol al seriei mele.

Dar este, de asemenea, clar că se accelerează trecerea finanțării transfrontaliere rusești în afara monedelor occidentale în totalitate. Anastasia Rognei de la FT arată că, în ultimul an, activitatea denominată în renminbi în facturarea comerțului rusesc și în schimbul valutar a crescut vertiginos. Aceasta este, totuși, o creștere pornind de la o bază foarte joasă și există puține semne că monedele occidentale sunt abandonate. Fondul suveran de investiții al Rusiei deține 300 de miliarde de Rmb (44 de miliarde de dolari), potrivit Ministerului rus de Finanțe. Dar această cifră a fost constantă timp de mai multe luni; într-adevăr, rezervele valutare rusești totale sunt de pe o tendință descendentă. Acolo unde Rusia își economisește excedentele, nu se regăsește în cifrele oficiale, nici măcar în cele denominate în renminbi.

Rognei raportează că ponderea renminbi-ului în activitatea de tranzacționare a valutei la Bursa de la Moscova a sărit la 40%, reflectând o nevoie bruscă de a cumpăra și vinde renminbi, deoarece modelele comerciale s-au mutat către China. Fără îndoială, Beijingul ar fi încântat să vadă o redenominare în renminbi a tuturor schimburilor comerciale dintre China și Rusia și chiar a comerțului Rusiei cu țări terțe. Beijingul poate, într-o anumită măsură (dar nu în totalitate), să forțeze prima variantă. Nu le poate forța pe cele din urmă. În orice caz, a efectua din ce în ce mai multe tranzacții în moneda chineză nu înseamnă să păstrezi din ce în ce mai multe economii în această monedă. Nu este clar de ce Rusia, ca să nu mai vorbim de țările terțe, s-ar face excesiv de dependente de un renminbi neconvertibil și și-ar plasa toate economiile în această monedă, cu excepția cazului în care ar fi mulțumite să se aprovizioneze pentru totdeauna cu toate importurile lor din China.

Așadar, creșterea activității de schimb în renminbi este în concordanță cu faptul că rușii își păstrează averea (publică și privată) în monede occidentale la fel ca înainte. În măsura în care aceștia acumulează solduri în renminbi, moneda forte cu care au fost cumpărate renminbi – exporturile de energie ale Rusiei sunt încă vândute în proporție covârșitoare pentru euro și dolari – poate rămâne în conturile corespondenților germani și americani ale Centrului Național de Compensare al Bursei din Moscova. În acest caz, guvernele occidentale ar putea confisca în continuare acești bani, așa cum am susținut anterior.

Acest lucru arată relevanța unei alte știri recente, și anume că Rusia va cere ca plățile pentru cereale să fie convertite în ruble pe NCC, așa cum a făcut deja pentru vânzările de gaze. Și în acest caz, motivația este, cu siguranță, aceea de a face dificilă pentru Occident înghețarea conturilor în valută forte ale CNC, ceea ce i-ar expune la acuzații că ar fi provocat o criză a foamei prin frustrarea comerțului cu cereale. Totuși, această motivație în sine este un semn că Moscova dorește să păstreze “rezervele fantomatice” de valute occidentale la dispoziția sa.

Dar acest lucru echivalează cu o vulnerabilitate care poate fi vizată de sancțiuni mai dure, deși este o vulnerabilitate pe care Rusia face tot posibilul să o ascundă. În timp ce autoritățile de sancționare încearcă să facă sancțiunile lor mai puțin permeabile – atât SUA, cât și Europa spun că vor intensifica punerea în aplicare – acestea ar trebui să citească un nou studiu academic extraordinar care aplică analiza de rețea la intermedierea finanțării offshore pe baza unor informații scurse anterior. Constatările lor sunt uimitoare:

“Experimentele noastre “knock-out” identifică această vulnerabilitate cu grupul mic de administratori de averi înșiși, sugerând că sancționarea acestor intermediari profesioniști ar putea fi mai eficientă și mai eficace în întreruperea fluxurilor financiare obscure decât sancțiunile asupra clienților lor bogați. Această vulnerabilitate este deosebit de pronunțată în rândul oligarhilor ruși, care își concentrează afacerile offshore într-o mână de firme de tip boutique de gestionare a averilor.”

Sau, după cum spune Brooke Harrington, unul dintre autori, într-un editorial al New York Times care însoțește studiul: “Dacă rupeți lanțul dintre oligarhii ruși și manageri, rupeți totul”. Și pentru activele statului (și comerțul cu petrol), nu există nicio îndoială că se pot găsi “noduri” deosebit de importante (profesioniști financiari sau entități care sunt intermediari experți) care pot fi vizate pentru a dezactiva eludarea sancțiunilor.

Și cum rămâne cu rezervele oficiale imobilizate? Guvernele occidentale le pot accesa pe acestea dacă doresc, dar chiar și “acces” este un termen înșelător, deoarece aceste rezerve nu constau în vreun cufăr de comori încuiat în care să discutăm cine are dreptul la o cheie. În schimb, ele constau în promisiuni de plată a unor sume de bani definite de Moscova, făcute de guvernele occidentale însele (în cazul obligațiunilor) sau de băncile lor centrale (în cazul depozitelor la acestea).

Dezbaterea cu privire la oportunitatea confiscării continuă să evolueze.

Un aspect inedit este modul în care UE continuă să exploreze ideea foarte acrobatică de a “investi” temporar rezervele Rusiei și de a capta profiturile. Comisia Europeană a pregătit acum un “non-paper” detaliat privind această idee pentru statele membre. Este o harababură, rezultată din prea multe contorsionări juridice cu prea puțină înțelegere economică.

De exemplu, documentul sugerează că nu există nicio interferență problematică cu proprietatea Rusiei atâta timp cât nu se atinge principalul și plățile convenite prin contract. Acest lucru creează o diferență lipsită de sens între o obligațiune cu cupon redus cu o rată mare de apreciere până la scadență și o obligațiune cu cupon ridicat cu plăți regulate ale dobânzii, dar cu o apreciere redusă.

Documentul sugerează, de asemenea, că, deoarece orice tranzacție care are legătură cu gestionarea rezervelor Rusiei este interzisă și, prin urmare, băncile centrale din zona euro nu pot adăuga dobânzi în conturile Moscovei, nu există nicio dobândă acumulată datorată și nu ar fi vorba de nicio confiscare în cazul în care nu s-ar compensa acea dobândă pierdută dacă sancțiunile ar fi ridicate într-o zi. Pentru a fi în concordanță cu această logică, trebuie să spunem cu siguranță că, din moment ce nici principalul unei obligațiuni care ajunge la scadență nu poate fi plătit, nu există nicio confiscare implicată în faptul că nu se plătește niciodată acest lucru. Dar atunci întreaga presupusă problemă juridică a confiscării se dizolvă într-o încurcătură fără speranță.

Apoi, există un analfabetism economic evident al ideii inițiale. Dacă tot ce veți face este să “lucrați activele”, de ce trebuie să preluați controlul asupra rezervelor, chiar și temporar? Ai putea la fel de bine să faci ca banca centrală să tipărească aceeași sumă de bani, să o investească așa cum s-a propus, să păstreze profiturile și apoi să retragă banii: un program de “relaxare cantitativă pentru Ucraina”. Efectele economice ar fi identice și ați evita riscul de a vă face de râs dacă ați investi prost și ar trebui să compensați Moscova pentru pierderi. Pentru a fi clar, nu propun această soluție – o ofer doar ca o ilustrare a cât de greșit este acest mod de gândire.

 

Mult mai coerente sunt apelurile la confiscări directe, pe care le fac unii lideri de stat.

Cea mai grea contribuție recentă la acest punct de vedere este opinia lui Lawrence Summers, Philip Zelikow și Robert Zoellick, care, între ei, au o înțelegere juridică și economică din belșug. Aceștia susțin că argumentele morale (evident) și juridice (mai puțin evident) pentru confiscarea rezervelor Rusiei pentru a plăti reconstrucția Ucrainei sunt clare. Articolul lor este în mare parte adresat unui public din Washington, încercând să influențeze poziția SUA, și pe bună dreptate. Cred că ar putea avea dreptate că SUA se confruntă cu puține obstacole juridice interne; ar putea, dacă este necesar, să legifereze pentru a permite în mod explicit confiscarea, așa cum a făcut Canada, dar s-ar putea să nu fie nevoie să facă acest lucru.

Invocarea precedentului Irakului nu este însă utilă, deoarece ei uită să menționeze diferența cheie că coaliția de astăzi a făcut tot posibilul să se definească drept non-beligerantă. Și, cel mai important, nu există nicio îndoială că Rusia va ridica contestații juridice serioase împotriva confiscării în instanțele europene și este esențial să ne gândim din timp la repercusiunile unei eventuale victorii juridice pentru Moscova și să nu ne grăbim fără a pregăti terenul.

Dar sunt de acord cu ei că obiectivul politic trebuie să fie clar și ambițios, iar munca trebuie să fie făcută pentru a găsi o cale. Cea mai bună concluzie care se poate trage din dezbaterea juridică, cred, este pur și simplu să spunem că dreptul internațional este nedefinit în acest caz și că sarcina este de a-l dezvolta într-un mod care să promoveze scopul libertății, autodeterminării și protecției drepturilor. Elaborarea unei noi legislații care să elimine protecția proprietății statelor necinstite este, în mod clar, lucrul corect de făcut.

Sursa – www.ft.com