Povestea tristă a conacului unde au trăit Philippe Lahovary şi Cella Delavrancea

Vâlcea de la mijloc spre sud este leagănul aristocrației românești, mari neamuri boierești au administrat – de la Horezu până spre Drăgășani și din lunca Oltului până sus spre Râmnic – moșii, păduri, podgorii, lăsând posterității adevărate bijuterii arhitectonice, mici castele fie sub formă de cule, fie conace, unde parfumul concertelor de muzică clasică se îmbina cu colindul românesc de sărbători.

Zătrenii, Pleșoienii, Măldăreștii, Otetelișenii, Tetoienii, Pârâienii sunt doar unele dintre familiile care au contribuit la istoria României, au participat la revoluția lui Tudor Vladimirescu, la revoluția de la 1848, Râmnicul fiind unul dintre nucleele acesteia, imnul „Deșteaptă-te Române!” născându-se în Zăvoiul vâlcean.

Familii boierești care au dat jertfă în cele două Mari Războaie. Sunt familii de numele cărora se leagă primele școli ale județului, biserici și mănăstiri, dar care, din păcate, după 1945 fie au luat calea exilului, fie au sfârșit prin temnițele comuniste. Iar conacele boierești, o parte dintre ele s-au salvat, altele se zbat în uitare sau au devenit ca „o regulă” sedii de IAS sau CAP în anii ’50.

Două mari familii boierești însă au marcat și contribuit într-un mod special la modernizarea Vâlcii — Brătienii și Lahovary sau Lahovareștii cum li se mai spunea în partea locului.

Din partea Brătienilor, Vâlcea a rămas cu un bogat patrimoniu arhitectural — palatul de la Mihăești, actualul Spital TBC, conacul de la Drăgășani, etc. În schimb, din partea Lahovary, unul dintre conacele cunoscute prin viața, prin parfumul de început de veac XX, conacul de la Slăvitești, acolo unde au trăit ani buni Philippe Lahovary și soția sa, Cella Delavrancea, a avut o soartă dramatică.

Familia Lahovary a avut un rol important în istoria României secolului al XIX-lea. La origine sunt greci, dar se stabilesc în România în secolul al XVIII-lea și participă efectiv la viața politică, socială, militară a României. Ion și Alexandru Lahovary au fost unii dintre cei mai importanți oameni politici ai secolului al XIX-lea. Alexandru a fost ministru de Externe al României timp de două mandate, preluând portofoliul de la Petre Carp. Șef al diplomației a fost și cel de-al doilea frate, Ion, tatăl Marthei Bibescu, romancieră franceză de origine română, membră a Academiei din Paris.

De numele lui Alexandru Lahovary se leagă și primul liceu din Râmnicu Vâlcea, actualul Colegiu Național care îi poartă numele. În acea perioadă, Alexandru Lahovary cumpără în județ mai multe proprietăți și ridică mai multe reședințe, în Râmnic, în Budești și la Șirineasa, în satul Slăvitești.

Printre urmașii lui Alexandru Lahovary îl întâlnim pe Emil Lahovary, alt nume important al diplomației românești și gazetar, care moare în ultimul duel cu sabia, fiind ucis de fostul primar al Bucureștiului, Nicolae Filipescu. Iar unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai familiei Lahovary este Iacob, fost ministru de război, erou al Războiului de Independență.

În schimb, spre jumătatea secolului al XX-lea, familia Lahovary traversează o perioadă economică mai puțin fericită, în județul Vâlcea rămânând conacul de la Slăvitești, cel care aparține lui Philippe Lahovary. Soția acestuia nu este nimeni alta decât celebra pianistă Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorul Barbu Delavrancea. După mai multe eșecuri în căsătorie, Cella, prietenă bună a reginei Maria, devine astfel soția diplomatului Philippe.

Cella se îndrăgostește de conacul de la Slăvitești iar din epistolele pe care i le scria soțul său se poate vedea cum aceasta a dorit amenajarea interioarelor și a grădinii pe modelul parizian. Astfel, o impresionantă colecție de epistole între cei doi soți pun în lumină viața de la conac și modul cum Philippe a pus în practică rugămințile soției sale.

Iată ce-i scria Philippe: „Am trei puști angajați cu bani mulți pentru grădină și i-am pus să fixeze două butoaie pentru udarea florilor. Se udă de două ori pe zi și am supus florile acestui regim în fiecare zi. Grădina — ce eufemism — nu era decât buruieni. În două zile a prins deja formă. Au trebuit vărsate torente de apă pe un pământ care a băut râuri întregi, atât era de uscat. (…) Casa mea este mai îmbălsămată de Paris ca niciodată. Mă voi strădui să-i îmbunătățesc interiorul. Am deja în fața mea tabloul lui Grigorescu”.

În aceleași scrisori, Phillipe amintește despre viața de la conac, despre câinii aciuați la moșie: „Trișca își scutură cu îndrăzneală scheletul invadat de purici și Babalâc, întărâtat de tărăboi, și-a spart vasul cu lapte’. Philippe descrie în epistolele sale de la conac modul de lucru cu muncitorii, cu consilierii agricoli, activarea cadastrului și vânzarea terenurilor, partidele de vânătoare din pădurile Șirinesei sau partidele de table de seară, ascultând de pe terasa conacului greieri și concerte de Bach.

Conacul era o construcție impozantă brâncovenească pe o colină a Slăviteștilor iar tot Lahovareștii se ocupă și de ridicarea unei frumoase biserici pe moșie.

Anii ’45 schimbă dramatic tot destinul. Philippe pleacă în exil, Cella intră în învățământ iar conacul de la Slăvitești este confiscat de regimul comunist și devine sediul IAS-ului din localitate. În anii ’80, odată cu proiectarea căii ferate Băbeni — Alunu, se pune în discuție demolarea clădirii, dar, paradoxal, autoritățile care conduc județul în acea perioadă, realizând poate valoarea acestui edificiu, reușesc să abată linia cu câțiva metri în proiect pentru a nu fi demolat. Revoluția din 1989 prinde acest conac în picioare, cu puțin semne de degradare.

Dar în acele vremuri convulsive, când vechile ferme și sedii de CAP și IAS rămân ale nimănui, conacul Lahovary este efectiv distrus în doar cinci ani până la temelie.

„Este groaznic, poate una dintre cele mai mari tragedii ale acestui județ după 1990. Am trăit o viață cu acest conac sus pe colină. Toți îl știam, era ca o cetate acolo, un reper. Conacul Lahovarului, cum se spunea aici. A scăpat ca prin minune de tăvălugul comunist și a fost distrus, efectiv furat bucată cu bucată până în 1995. Mă uit la pozele păstrate și nu îmi vine nici acum să cred cum această bijuterie a dispărut. Nu l-au învins calea ferată, comuniștii, dar a fost învins de noi, oamenii”, spune Ion Streinu, primarul din Șirineasa.

În prezent, zona unde a existat acest conac aparține orașului Băbeni, dar… doar o biserică învelită în tablă, distrusă și ea pe jumătate, mai amintește despre viața petrecută la una dintre ultimele moșii ale unei familii care a scris istorie în România veacurilor trecute. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata