Tulcea, între morile de vânt de altădată şi industria verde a energiilor neconvenţionale

Prima atestare documentară a morilor de vânt din Dobrogea datează din anul 1585, morile de vânt cunoscând în regiune o mare răspândire și rezistență în timp, pe fondul condițiilor de aici.

Folosite pentru prelucrarea cerealelor și a sării, morile de vânt din nordul Dobrogei reprezentau, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului următor, 88,8% din totalul instalațiilor tradiționale din județ, specifice fiind cele cu aripi din scândură. Acum, turbinele eoliene încearcă să le ajungă și, de ce nu, să le și depășească pe suratele lor mai în vârstă.

Forma depresionară, deschiderea largă spre est, absența obstacolelor, numeroasele întinderi de apă și prezența Mării Negre influențează prezența mare a vânturilor și vitezele acestora în nordul Dobrogei. Potrivit lucrării ‘Delta Dunării Rezervație a Biosferei’, semnată de editorii Petre Gâștescu și Romulus Știucă, estul Rezervației are cel mai mare potențial energetic eolian, la Sulina viteza vântului, relativ constantă tot timpul anului, fiind de aproape 7 metri pe secundă, în timp ce calmul atmosferic este cel mai redus, respectiv 1,8%.

Cercetări efectuate până în anul 1989 relevau, de asemenea, că la Sfântu Gheorghe se pot realiza centrale aeroelectrice echipate cu grupuri de 55 și 100 de Kw care să furnizeze o producție de 114,82 Kwh/an în zona litorală și 76,62 Kwh/an în interiorul deltei. 

Potențialul important al comunei Sfântu Gheorghe în domeniul energiei eoliene și planurile de industrializare ale perioadei comuniste au cauzat se pare și tergiversarea conectării acestei unități administrativ-teritoriale la rețeaua de energie electrică, chiar și după 1989 comuna de la gura Dunării alimentându-se cu energie de la un generator.

Dacă la începutul secolului trecut, potrivit sursei citate, în diferite localități din Deltă existau 39 de mori de vânt, iar în cele limitrofe peste 300, iar orașul Tulcea era recunoscut de navigatori după morile de pe dealurile din apropiere, în momentul de față, în municipiul reședință de județ, de exemplu, mai există doar o moară de vânt cu pale din scândură care este amplasată pe malul lacului Ciuperca. Turiștilor le mai sunt cunoscute morile de vânt de la mănăstirile Celic-Dere și Saon, astfel că instalațiile tradiționale cu greu se mai găsesc printre turbinele eoliene.

Potrivit Agenției de Protecție a Mediului (APM) Tulcea, la începutul anului 2014, aproape 14% din cererile înregistrate în perioada 2007-2013 pentru realizarea unor parcuri eoliene erau concretizate. În perioada amintită, diferite companii au depus solicitări pentru înființarea a 202 parcuri eoliene, cu un total de 2.456 de turbine, însă au fost emise autorizații de mediu doar pentru 27 de parcuri eoliene, cu 225 de turbine. Cele mai mari parcuri eoliene, conform datelor oficiale, sunt la Valea Nucarilor și Casimcea, unde există investiții ale societăților Enel Green Power România SRL și SC Blue Line Valea Nucarilor.

Dacă toate cele 2.456 de turbine pentru care s-au depus cereri vor fi puse în funcțiune, capacitatea totală de producere a acestora va fi de 5.987,65 de MW, ceea ce ar însemna, potrivit Enel Distribuție Dobrogea, consumul lunar de energie electrică înregistrat de 1.880.000 de gospodării, adică mai mult de 50% din numărul total al gospodăriilor din comunele din România.

În perioada 2007-2013, se poate spune că Tulcea a înregistrat un boom în domeniul investițiilor în energiile neconvenționale, ca și pe piața imobiliară. Pe teritoriul administrativ al comunei Casimcea, de exemplu, a fost realizat un parc eolian care numără 137 de turbine, iar din taxa de autorizație de construire care este încasată de bugetul comunei, primăria a câștigat în ultimii trei ani, potrivit primarului Gheorghe Țilincă, aproape un milion de euro. De asemenea, tot din această investiție, prin perceperea taxei pe construcții speciale, instituită începând din acest an, la bugetul de stat ajung aproape 3 milioane de euro.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata