Când Julia Hoggett, șefa Bursei de Valori din Londra, cere o conversație „în cort mare” cu privire la salariu, cu o privire amplă, „constructivă” asupra faptului dacă piața din Marea Britanie trebuie să regândească modul în care îi remunera pe directori de top, mă gândesc doar la un circ. .
Această dezbatere a devenit un fel de spectacol cu trei inele.
Plângerea este că atitudinea investitorilor din Marea Britanie de a plăti împiedică companiile să atragă cei mai buni oameni. Investitorii răspund presiunii clienților și politicii guvernamentale, prin voturi „spune la salariu” la adunările acționarilor și solicitări de dezvăluire a raporturilor de salarizare dintre șefi și lucrători. Nu există un mare top suficient de mare pentru a convinge persoana generală sau factorii de decizie politici că un pachet salarial mediu de 4,3 milioane de lire sterline în FTSE 100 este cauza principală a ceea ce ține țara înapoi.
Plata din SUA pare să fi avansat în ultimii ani. Dar asta se datorează în parte pentru că, în general, salariul se corelează cu dimensiunea companiei, iar SUA este o piață mai mare și o țară mai bogată. Salariile directorilor din Marea Britanie se compară în continuare favorabil cu cele din Europa, potrivit Xavier Baeten de la Vlerick Business School, deși acest lucru este mai adevărat pentru CEO-ul median decât pentru cei mai performanti. În interesul de a fi constructiv, ce discuție ar putea avea loc util în cortul lui Hoggett?
Citeste si:
În primul rând, ar putea ieși din tărâmul anecdotei.
„În mod surprinzător, nu există o bază de date ușor disponibilă care să permită comparații consistente ale salariilor CEO în diferite țări, ținând cont pe deplin de factori precum dimensiunea companiei, nivelul de risc din pachetul de salarii și diferențele semnificative între regimurile fiscale și de pensii locale”, a spus Tom Gosling, la London Business School. În timp ce suntem la asta, cât de multă influență au firmele de proxy în a determina modul în care votează acționarii? Estimările pentru cantitatea de voturi pe care le influențează variază de la 10 la 40 la sută. Plângerile cu privire la salariu sunt de lungă durată, așa că cum și unde este aceasta o problemă reală pentru angajare acum?
În al doilea rând, există într-adevăr o soluție unică pentru toate? Unele companii listate în Marea Britanie joacă cu adevărat pe o piață globală pentru angajați de top, dar multe nu o fac.
Luați în considerare grupul educațional Pearson, care săptămâna trecută a votat 46% dintre investitori împotriva politicii sale de salarizare pentru șeful american Andy Bird, care a venit de la Disney. Cea mai mare parte a afacerilor și angajaților săi se află în SUA, compania și acțiunile au (în sfârșit) performanțe bune. Dar consilierii de proxy s-au opus politicii bazate pe comparații din Marea Britanie și „cuantum”, în timp ce sume similare sunt considerate bune în Statele Unite pentru concurenții mai mici. Plângerea lui Hoggett cu privire la standardele duble este rezonabilă.
Abordarea acestei probleme se revarsă inevitabil în salarii mai mari pentru întreaga piață?
În al treilea rând, pare să existe o problemă cu un proces sinuos și nu doar cu numerele rezultate. Toată lumea se plânge că plata ocupă prea mult timp și domină interacțiunile dintre companii și investitorii lor.
Acest lucru se datorează parțial pentru că investitorii doresc să-și arate funcționarea. Se datorează ceva unei – oarecum justificate – lipsei de credință că consiliile vor respinge șefii dominanti. Poate fi, de asemenea, pentru că modelul tipic de plată din Regatul Unit este complex și nepotrivit companiei în cauză. Eforturile de a oferi alternative mai simple sau mai multă flexibilitate, de exemplu prin utilizarea stocurilor limitate, nu au ajuns departe.
În al patrulea rând, industria de gestionare a activelor trebuie să se confrunte cu propriile sale divizii. Ideea unui sector rupt între managerii de bani și fanaticii guvernării ar putea fi exagerată: cercetările de la London Business School au descoperit că proporția managerilor de portofoliu și experților în guvernare care considerau că plata este prea mare a fost remarcabil de similară, ambele la nord de 70%. Dar există o senzație evidentă de rău și o dezbatere furioasă în cadrul sectorului cu privire la modul în care se ocupă de problemele salariale, o furunculă care probabil are nevoie de injectare.
În al cincilea rând, regândirea este în concordanță cu piața „slăbită și înfometată” pe care însăși Hoggett vrea să devină Londra? Consiliile ar trebui să justifice pachetele neobișnuite și să ia ceva dezacord al investitorilor pe bărbie. Directorii ar trebui să își câștige drumul în numere de succes pe baza succesului, nu pe promisiunea acestuia. Ambele s-au întâmplat cu Pascal Soriot la AstraZeneca — cu succes, potrivit președintei săptămâna aceasta. Plata mai mare pentru o performanță lentă nu se potrivește cu o imagine antreprenorială, parvenită.
Dezbaterea salariului este un act dificil, unul care riscă să înrădăcineze diviziunea în interiorul orașului și să provoace o reacție în afara acestuia. Îl felicită pe Hoggett pentru că a preluat-o. Va face bine să evite un spectacol de clovni.
Sursa – www.ft.com
