Nimeni nu are interesul să facă nimic şi, mai ales, nimeni nu este atât de prost încât să o facă pe eroul. După fiecare nou scandal vom vedea aceleaşi feţe încruntate şi serioase promiţând (ca IMGB pe timpuri) că vor face ordine, vor lua măsuri, se vor pregăti mai bine. Şi, ca şi pe timpul comunismului, în final ne alegem doar cu angajamentele patriotice, educaţia ducându-se de râpă.
Educaţia este în picaj liber nu doar în România, ci şi în alte state, dar fix pentru acelaşi motiv: implicarea extensivă a statului. Şansa dezvoltării unui sistem de educaţie corespunzător stă în liberalizarea acestuia, în primul rând în desfiinţarea proprietăţii de stat. Unde am fi ajuns astăzi dacă am mai avut CAP-uri sau Alimentare în loc de ferme private şi de supermarketuri? Similar, în învăţământ avem nevoie de privatizare.
Şi, pentru ca reforma să se facă rapid, propun ca privatizarea să se facă în beneficiul profesorilor. Să li se ofere lor infrastructura şi să-i responsabilizăm să muncească aşa cum se cuvine. Credeţi că dacă profesorii vor fi proprietarii şcolii, iar părinţii vor fi liberi să aleagă şcoala la care să-şi ducă copilul, vom mai asista la circoteca corupţiei şi a a examenelor trucate?
Apoi, statul ar trebui să acorde cu adevărat autonomie şcolilor, nu aşa cum a procedat în învăţământul superior, unde a creat o struţo-cămilă de învăţământ aşa-zis „privat” – de fapt o mostră de capitalism de cumetrie. Ar trebui să lase şcolilor libertatea programului de învăţământ, libertatea de a angaja pe cine vor şi de a concedia pe cine vor – pentru ca şcolile să ofere publicului servicii de calitate, nu bătaie de joc ca în prezent. Inspectoratele ar trebui desfiinţate cu totul; nu văd sensul pentru care trebuie să plăteşti oameni care să inspecteze şcoala privată concurenţială.
La o fermă de cartofi sau la o firmă de software nu vine nimeni să inspecteze dacă producţia merge bine – la fel ar trebui să stea lucrurile şi în învăţământ. Inspectoratele şi agenţiile de certificare/reglementare sunt de fapt un focar de corupţie. Dacă persoanele care le populează sunt aşa de „experte” şi de brave, atunci ar trebui să îşi deschidă propria şcoală şi să demonstreze, pe piaţă, că sunt în stare să presteze ceva în folosul comunităţii – „ceva” mai bine decât o fac şcolile celorlalţi.
Cum ar trebui finanţat învăţământul în noile condiţii? Cred că cel mai bine ar fi lăsăm această opţiune integral la latitudinea părinţilor. În limitele Constituţiei actuale însă, care prevede că învăţământul este obligatoriu şi gratuit, finanţarea de la stat ar trebui păstrată, însă distribuită către părinţi sub formă de cupoane.
Părinţii vor folosi aceste cupoane pentru a plăti servicile şcolii preferate şi, eventual, le vor putea preschimba în cash dacă copilul lor va fi capabil să ardă etapele parcurgând doi ani de şcoală într-unul singur, de exemplu. Acest sistem ar asigura în sfârşit recompensarea elevilor buni şi a părinţilor care îşi dau silinţa – un element de care educaţia românească duce mare lipsă.
Ideea de vază este că avem nevoie de reformă radicală. Ştiţi, genul de reformă pe care „sistemul” nu o va întreprinde niciodată, că doar cei care îl conduc nu sunt sinucigaşi. Avem nevoie de o revoluţie în educaţie, de libertate şi de responsabilitate.