Se apropie revărsatul zorilor. Straja, ce stă de veghe, cu sabia încovoiată la brâu, pe cel mai înalt tumul – mormânt al unei căpetenii de sciți devenit acum post de observație, zărește pe povârnișurile dealurilor un lung șir de pedestrași, ale căror coifuri și scuturi aruncă sclipiri sângerii.
Să fie o nălucire? Un joc al fetei morgana? Ba nu. E aievea. Nu este vis. Coloana aceasta ce șerpuiește cu unduiri ca de balaur printre mănoase lanuri de grâu ia forme, se apropie, calcă totul în picioare. Turmele de oi și capre, speriate, fug bulucite din calea-i.
Este oștirea romană a lui Traian ce vine să supună Dacia Felix, ultimul pământ necucerit, cel al dacilor liberi.
Cohortele pretoriene, legiunile, unitățile de numerii, de pe Rin, ce luptă cu trupul gol folosindu-se numai de scut și sabie precum și cele de misici, s-au oprit pe colinele podișului, de unde pot ține sub observație câmpul către Donaris și Pont.
Stegarii, cu însemnele unităților sculptate în lemn, pedestrașii cu lănci și scuturi iar alții cu pumnale, cavaleria și și unitățile de catapulte, se grupează după metode tactice așteptând semnalul de atac al comandanților, pentru a se arunca în luptă asupra marii coaliții formată de Decebal.
Câmpul este învăluit încă de aburul subțire pe care-l emană pământul umed când…din negura văilor răsar primele capete pletoase de daci, învârtind prin aer steagurile lor cu capete de lupi, ce urlă sinistru, înspăimântând rândurile romanilor.
Acestei apariții demonice îi urmează ceilalți luptători, roxolanii și iazigii. Dacii, cu cămașa despicată pe coapse, cu săbii încovoiate, cu bărbi stufoase și capete pletoase, acoperite cu scufii sau cu părul căzând pe umeri, sarmații, cu capetele descoperite, fluturându-și părul bogat în vânt, cu sumane lungi, deschise în față, cu teribilele lor săbii în chip de coasă, atât de înspăimântătoare pentru romanii care le denumeau ‘falces dacorum’ (coasele dacilor), pentru că le provocau răni mortale de la distanță, fără a se putea apăra.
Urmează ceilalți aliați, burii, de neam germanic, înalți, solizi, cu capetele descoperite pentru a le ieși în evidență frumusețea atletică a corpului, dar și pentru a dovedi curajul cu care vin la luptă, apărându-se numai cu brațul înarmat și scutul. Sunt îmbrăcați cu ițari creți, în jurul gâtului au un șal, părul îl poartă înnodat pe o tâmplă, iar ca arme au lance, scut și o sabie dreaptă. La urmă vin dacii septentrionali, goi ca și burii, pe cap cu fesuri rotunde ca pileații, iar sabia lor sarmatică este atât de mare încât trebui să fie mânuită cu amândouă brațele.
Astfel, aceste două mari oștiri se vor înfrunta în bătălia ce se arată a fi aprigă. Dacii luptă pentru a-și apăra libertatea și regatul, până acum necălcat de nimeni. Romanii au scos săbiile pentru mărirea și gloria imperiului.
Servanții romani aruncă de pe catapultele trase pe catâri, spre pâlcurile dacilor, snopi de sulițe mici, pilum, ce cad ca o ploaie ucigătoare. Ferindu-se cu dibăcie, dacii intră cu coasele în rândurile romanilor, secerând ca-n lan.
Romanii rămân în inferioritate și încep să angajeze lupte corp la corp, dar sunt atât de puțini încât fiecare soldat trebuia să se lupte cu câte doi-trei daci, deodată. Un pâlc de viteji daci atacă o întăritură de pământ a romanilor. Se aruncă peste ei, îi măcelăresc și ridică capul de lup pe colină, vâjâindu-l în aer.
Înfuriat de izbânzile spectaculoase ale dacilor care-și înclină balanța victoriei, demoralizând oștirea romană, Traian, ce-și debarcase întăririle la Durostorum, de pe triremele flotei danubiene, dă ordin să intre în bătălie ultimele efective.
Dacii, obosiți și surprinși de noul val al atacatorilor romani, la care nu se așteptau, nu mai pot rezista. Încetul cu încetul se răspândesc în pâlcuri răzlețe sau cad sub loviturile nimicitoare ale romanilor. În retragere, un dac cade străpuns de o lance aruncată dintr-un docar ce trece în goană nebună peste trupurile celor morți și răniți: ‘O, Zamolxe, primește la tine sufletul acestui nobil oștean ce moare râzând și strângând în pumni pământul sfânt al Daciei Libere’.
Dezastrul final îl desăvârșește cavaleria romană ce vine, aleargă pe câmp, zdrobind în picioarele cailor trupurile dacilor ce mai opun încă rezistență, sporadic.
Urmele bătăliei sunt jalnice. Comandanții legiunilor romane fac apelul celor vii, iar brancardierii pomelnicul morților și ies la raport. Sunt 3800 de ostași romani care au rămas definitiv aici.
Seara, au venit pe furiș ca niște iele, înveșmântate în întuneric soțiile dacilor căzuți în luptă. Îi caută printre mormanele de trupuri, îi găsesc și îi plâng. Apoi, resemnându-se, îi îngroapă, punându-le la căpătâi sabia și scutul, de care s-au servit cu atâta bărbăție și curaj, în această luptă. Numărul lor este tot atât de mare ca al romanilor. Copii îmbrăcați în ițari și cămăși albe se furișează printre cadavre strigându-și tații morți, cu dorința arzătoare să le mai vadă chipul.
