Diplomații care elaborează politici externe occidentale sunt preocupați de Rusia și China. Dar problema internațională care îi îngrijorează cel mai mult pe stăpânii lor politici este imigrația. După cum spune un consilier apropiat al președintelui Joe Biden, dacă: „Dacă pierdem următoarele alegeri, vor fi peste granița de sud, nu cu Ucraina”.
Presiunea politică generată de migrație se va intensifica în SUA săptămâna aceasta, odată cu expirarea titlului 42 – o politică din epoca pandemiei care a permis expulzarea rapidă a migranților fără acte din motive de sănătate publică. Oficialii americani sunt pregătiți pentru ca până la 13.000 de potențiali migranți să treacă granița cu Mexicul în fiecare zi – mai mult decât dublu față de numărul actual.
Casa Albă trimite trupe la graniță pentru a-și demonstra hotărârea. Dar Biden se pregătește și pentru o luptă politică din partea republicanilor.
Problema refugiaților și migranților este, de asemenea, fierbinte în Europa. Prim-ministrul Italiei, Giorgia Meloni, a făcut campanie pe baza promisiunii de a reduce fluxurile din Marea Mediterană. Dar cifrele care aterizează în Italia sunt în prezent cu 300% mai mari decât în aceeași perioadă a anului trecut. Aproape 40.000 au traversat până acum anul acesta, iar cifrele vor crește odată cu mările mai calme, de vară. Ca și în SUA, sfârșitul restricțiilor pandemice joacă un rol important în creșterea migranților.
În Marea Britanie, o promisiune de „oprire a bărcilor” refugiaților care traversează Canalul este unul dintre cele cinci angajamente principale ale guvernului pentru anul. Cifrele ar putea fi mici în raport cu standardele americane, cu 45.000 sosind în Marea Britanie anul trecut, dar încă fac titluri.
Războiul, colapsul social și sărăcia sunt principalii factori care conduc refugiații. Dar experiența amară din țări precum Libia, Liban, Mali și Afganistan a făcut țările occidentale să fie din ce în ce mai precaute față de angajarea de trupe pentru a încerca să stabilizeze statele aflate în eșec. Nimeni nu va sugera o intervenție străină în Sudan, deoarece războiul civil cuprinde țara.
Realitatea este că majoritatea refugiaților din țări precum Sudan, Siria, Venezuela sau Myanmar vor ajunge mai degrabă în țări vecine decât în SUA sau UE. Sosirea a milioane de refugiați care fug de război sau de colapsul economic poate destabiliza apoi țara destinatară. Aproape colapsul ca stat al Libanului a fost parțial determinat de lupta sa de a absorbi 1 milion de refugiați sirieni într-o țară de 5,4 milioane de locuitori.
Sublinierea că țările mai sărace poartă principala povară a adăpostirii refugiaților este puțin probabil să îi ajute pe liderii occidentali să câștige argumentul politic acasă. Presiunea de a „face ceva” este uriașă; la fel și lipsa de soluții realiste.
Dreapta subliniază ziduri și deportări. Stânga tinde să vorbească vag despre dezvoltarea economică și despre „căile sigure și legale” pentru migrație. Dezvoltarea este mult mai ușor de solicitat decât de evocat. Rute sigure și legale pentru migrație sunt în mod clar de dorit – dar numărul potențialilor migranți este întotdeauna probabil să depășească numărul de vize oferite.
Guvernele de orice tip încearcă să încheie acorduri discrete cu țări care ar putea fi de acord să acționeze ca țarcuri neoficiale pentru refugiați – cum ar fi Turcia, Mexic sau Libia. Făcând acest lucru, ei măresc povara acestor țări și oferă o pârghie politică enormă unor lideri de care sunt adesea neliniștiți, cum ar fi președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan.
Dar există puține dovezi că cele mai punitive soluții funcționează mai bine. Donald Trump a avut mult mai mult succes în reducerea imigrației legale decât a migrației ilegale. Politicile dure ale Australiei au inspirat guvernul Regatului Unit. Dar respingerea australiană depindea de cooperarea vecinilor mult mai slabi, cum ar fi Papua Noua Guinee și Nauru. Franța nu va fi atât de îngăduitoare.
Aceleași societăți care cer soluții dure se retrag adesea de la consecințele lor. În SUA, avocații încă se luptă să găsească părinții a 545 de copii separați de familiile lor în conformitate cu politicile de deportare de „toleranță zero” ale lui Trump.
Atunci când o țară reușește să pună în aplicare politici dure față de refugiați, adesea ei pur și simplu înlocuiesc problema. Hărțuirea refugiaților de către Ungaria în 2015 a făcut parte din ceea ce a convins Germania să-și deschidă granițele. O vizită în Franța a ministrului de externe al Italiei tocmai a fost anulată după o dispută despre migrație.
În loc să se ceartă, țările trebuie să coopereze. Pentru a avea orice șansă de a lucra, asta trebuie să implice țările de origine, țările de tranzit și țările de destinație. Și are nevoie de un amestec de măsuri liberale și conservatoare. Oamenii de aplicare a legii și informațiile au un rol important de jucat în combaterea traficanților de persoane.
Și în timp ce vorbele vagi despre dezvoltare nu sunt de mare ajutor pentru nimeni, proiectele vizate pot funcționa. Kamala Harris, vicepreședintele SUA, este adesea acuzată că nu a reușit să rezolve problema de la granița de sud a Americii. Dar ea a contribuit la crearea unor parteneriate public-privat neanunțate, care au condus la investiții de miliarde de dolari în America Centrală – oferind unor potențiali migranți un motiv să nu plece de acasă.
Reducerea numărului de refugiați într-un mod uman și eficient necesită o combinație minuțioasă de diplomație, aplicarea legii și dezvoltare direcționată. Deportările și zidurile fac titluri mai bune, dar o politică mai proastă.
Sursa – www.ft.com
