A fost jurnalist, pamfletar, publicist, romancier, scenarist, laureat al premiului Herder. A scris scenariul pentru seria filmelor cu haiducii lui Șaptecai şi cea a filmelor cu Mărgelatu. Romanul care l-a făcut celebru pe Eugen Barbu, de la a cărui naştere se împlinesc, pe 20 februarie, 90 de ani este ”Groapa”, roman inspirat din propria copilărie.
Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 şi a copilărit într-o mahala a Bucureştiului (Cuţarida). A început să scrie încă din liceu, despre clasa socială din care provenea. După absolvirea liceului, în 1943, începe Facultatea de Drept, apoi începe Școala de ofiţeri de jandarmi, apoi intră la Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care a absolvit-o în 1947.
Pasionat de fotbal, dar şi de literatură, începe să facă muncă de corector pentru diferite publicaţii şi mai ales să scrie. Dorinţa lui cea mai mare începe să fie aceea de a scrie şi de a publica. De-a lungul anilor, a experimentat toate genurile: proză scurtă, roman, reportaj, teatru, poezie, critică şi istorie literară, scenariu de film, jurnal, jurnal de călătorie, cronică sportivă etc. După propria-i mărturisire, a copiat de câteva ori de mână, ca un caligraf zelos, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu.
În literatură, a debutat cu volumul de nuvele ”Munca de jos” (publicat mai întâi în Viaţa Românească şi apoi republicat la Editura Tineretului sub titlul ”Gloaba”).
În conştiinţa publică, Eugen Barbu este perceput în primul rând ca romancier. Romanul ”Groapa”, la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de 13 ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Romanul ”Groapa”, retipărit de numeroase ori la noi şi tradus în străinătate (în Franţa, de pildă, unde sub titlul ”La Fosse” a suscitat interes prin latura lui exotică, asemenea scrierilor lui Panait Istrati) este povestea constituirii unui cartier de oameni săraci pe marginea unei imense gropi de gunoi din Bucureştiul interbelic.
Legat de acest roman s-au făcut apropieri între viziunea artistică a lui Emile Zola şi perspectiva adoptată de Eugen Barbu.
La Eugen Barbu, descrierile din roman sunt simple descrieri: ”După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cuţarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-şi blănile de uşa bordeiului”.
Romanul social alternează cu unul de aventuri, alert, în stilul lui Eugen Barbu cunoscut din filmele cu haiduci. Detaşarea scriitorului de realitatea pe care o descria în roman a impresionat critica, semănând cu capacitatea marilor prozatori de a crea o realitate fără a se lansa în pledoarii patetice.
„Nu credem că greşim dacă afirmăm că interesul enorm cu care se efectuează lectura se datorează puternicei impresii de trăit, de adevărat. Arareori am întâlnit în noua noastră literatură pagini care să realizeze cu mai multă forţă iluzia vieţii”, spunea, în noiembrie 1963, criticul literar Virgil Ardeleanu.
Romanul ”Groapa” are valoarea lui, care constă într-un farmec de enciclopedie a vieţii de la periferia oraşului. Frumuseţea paginilor cu caracter enciclopedic se datorează şi faptului că în cuprinsul lor Eugen Barbu este el însuşi, interesat în mod real de captarea şi redarea a cât mai multor elemente pitoreşti.
Scriitorul spunea, referindu-se la cărţile sale, că ”odată terminată o carte, ea devine un glonţ scăpat din puşcă, nu-l mai poţi întoarce”.
Cartea lui Eugen Barbu ”Foamea de spaţiu”, publicată în 1969, care cuprinde impresii de călătorie, este o sintagmă care defineşte psihologia turistului din secolul XX, dornic să răsfoiască existenţa planetară. Proza lui Eugen Barbu până la romanul ”Princepele” (1969), seamănă cu un ”aspirator” de personaje şi întâmplări, gesturi şi situaţii, iar scriitorul înregistrează mereu noi secvenţe din „comedia umană”, ignorând semnificaţia lor morală.
Volumul de nuvele ”Oaie şi ai săi” (1959) cuprinde instantanee ale vieţii de fiecare zi dintr-un cartier de oameni săraci. Aproape toate nuvelele sale — din volume ca ”Prânzul de duminică” (1962), ”Martiriul Sfântului Sebastian” (1969), ”Miresele” (1975) — sunt inspirate din viaţa periferiei bucureştene dinainte de război.