Cu două zile înainte de primul meci al lui Anghel Iordănescu la a treia experiență a sa pe banca „tricolorilor”, împotriva Irlandei de Nord, site-ul UEFA notează că România a avut trei selecționeri cu câte patru mandate pe banca naționalei: Emerich Vogl, Valentin Stănescu și Angelo Niculescu.
Iordănescu l-a înlocuit pe Victor Pițurcă, ce a antrenat și el în trei rânduri naționala României.
Emerich Vogl a fost pe banca reprezentativei României în 1943-1945, 1947, 1947-1948 și 1950-1952, Valentin Stănescu a fost selecționer în 1964, 1971, 1973-1975 și 1980-1981, iar Angelo Niculescu, în 1967, 1967-1971, 1971-1972 și 1972-1973.
Site-ul îl citează pe Angelo Niculescu, care a declarat că era destul de îngrijorat în acele vremuri, când autoritățile luau măsuri aspre împotriva celor care aveau rezultate slabe. Tehnicianul a amintit că înfrângerea naționalei cu 7-1 în fața Elveției a stârnit nemulțumirea conducătorilor comuniști. Niculescu a avut succes la prima reprezentativă, pe care a calificat-o la Mondialul din 1970, găzduit de Mexic, și a dus-o până în sferturile de finală ale Campionatului European 1972. Niculescu este văzut ca inventatorul stilului de joc numit astăzi „tiki-taka”.
Emerich Vogl, căpitan al naționalei la Mondialele din 1930 și 1934, a fost selecționer mai ales la partide amicale. El a fost consilier al Federației Române de Fotbal (FRF) din 1967 până la moartea sa, în 1971.
Valentin Stănescu, fost portar al naționalei, a avut rezultate foarte bune ca antrenor al unor echipe de club, dar cele mai lungi mandate ale sale de selecționer au sfârșit abrupt: după un 0-4 în fața echipei olimpice a Franței, în 1974, și după ratarea calificării la Cupa Mondială din 1982.
Printre cei mai celebri antrenori cu câte patru mandate de selecționer este italianul Vittorio Pozzo, pe banca Squadrei Azzurra în 1912, 1921, 1924 și 1929-1948. El este singurul tehnician dublu campion mondial, în 1934 și 1938.
Rinus Michels, creatorul fotbalului total la Ajax Amsterdam, a fost selecționer al Olandei în 1974, 1984-1985, 1986-1988 și 1990-1992. Cu el, naționala batavă a disputat finala Cupei Mondiale din 1974 și a câștigat Campionatul European din 1988.
Alt nume mare a fost Valeri Lobanovski, selecționer al URSS în 1975-76, 1982-1983, 1986-1990 și selecționer al Ucrainei în 2000-2001. Cu el la cârma, reprezentativa sovietică a fost vicecampioană europeană în 1988.
În patru rânduri selecționer al URSS a fost și Nikita Simonian, în 1963, 1964, 1977-1979 și 1988, ultima dată pentru un singur meci, când Lobanovski era bolnav.
Patru mandate pe banca echipei Albaniei a avut Loro Boriçi (1957-1963, 1965-1972, 1976, 1981), iar Karl Gudmundsson a fost de cinci ori selecționer al Islandei (1954-1956, 1959, 1961, 1963-1965, 1966).
Un caz parte este naționala Bulgariei, unde până în anii 1980 selecționerul era adesea numit pentru un singur meci. Ivan Radoev a avut patru mandate (1939, 1942, 1947, 1950), ce au acoperit însă doar opt partide. Hristo Mladenov a avut șapte mandate (1972-1973, 1973, 1973-74, 1974, 1976, 1977, 1986-87), iar Stoian Ormangiev, nu mai puțin de zece (1950-53, 1953, 1954-1955, 1956-1957, 1957-1960, 1972, 1974, 1974-75, 1976, 1977). Ormangiev are cele mai multe meciuri ca selecționer al Bulgariei: 77. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)