Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă care obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internaționala, în 1914.
Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumește „Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.
”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Șerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moștenit la Călimănești, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcția pentru Cultură Vâlcea.
În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și în final este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce anterior fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese „Duduia’, acum era considerată „spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.
În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată iar ei i s-a repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.
În cartea „Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu și-a găsit liniștea. „Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat încă o dată țărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.
”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”, spune Rizea.
Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva micul oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu calești, vara și sănii, iarna. Mai sunt și altele strânse ca o colecție de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)