Te plimbi prin Vama Veche. Și e ciudat că te întrebi dacă e încă vechea Vamă sau nu, că te întrebi dacă oamenii de aici sunt chiar altfel sau e doar un sport pe care îl practică în concediu și dacă e cu adevărat un loc care ascunde povești și comori. De orice fel.
Pornisem în căutarea răspunsurilor și l-am întâlnit pe el. Un domn aparent dezordonat, dar pe chipul căruia se citea faptul că e un soi de Lup de Mare. Sau de Vamă. Căpitanul recita. Și o făcea bine. Avea o istorie de povestit iar eu aveam una de ascultat.
PROGRAMUL ÎN VAMĂ E SĂ NU AI PROGRAM
Asta mi-a spus Căpitanul când am început să vorbim. Vine de 18 ani în Vama Veche și nu s-a plictisit. De ce? Pentru că, zice el, aici e plin de energie. „E impregnată o atmosferă pe care o percep cei cu frecvență”.
Inginer, pictor, bucătar, dansator și mai ales călător. Asta ar scrie pe cartea lui de vizită. Dar nu are una și nici prea multe lucruri, în general, la el. L-am întrebat ce poartă mereu cu sine și mi-a spus cu emoție că în primul rând gândul părinților și al băiatului lui, apoi nerenunțarea la curaj, învățată de la bunicii și străbunicii lui preoți, și mai departe, descoperirea bucuriei vieții.
AM ÎNCEPUT CU CĂSĂTORIILE ÎN SEMN DE RESPECT
„Dar dragostea?”, l-am întrebat. A iubit Căpitanul, și el, și încă cât! A fost însurat de trei ori, dar nu consideră că iubirea e doar căsnicie. Ba mai mult, a început cu acest rit în semn de respect.
Sensul vieții însă, îl vede ca fiind călătoria. „Ca să poți călători spre tine, trebuie să călătorești prin lume„. Căpitanul stă trei luni pe an în Vama Veche, alte cinci-șase în Italia. Pentru că acolo „soarele e altfel; și apa e altfel și aerul e altfel”.
Dar când să intrăm în detalii, îi sună telefonul. Ce telefon mai potrivit putea să aibă decât unul cu butoane, nu ca cele care se poartă acum, și unul care zice el, e bun de „aruncat din tribună după jucători”.
„Ce jucători?”, întreb curioasă, dându-mi seama că nu e vorba despre cei de pe gazon.
„Fără să blamez, casta sindicaliștilor, după, cei care vin pe plajă și într-o sută de metri unde nu e pic de cearșaf, se așază lângă mine. Cu papucii de plastic”, răspunde el.
Se simte acasă la Mariana, în Vamă. Spune că e un loc binecuvântat, unde se schimbă totul. Acolo, la ea în grădină e și căsuța lui de lemn, aceeași de 18 ani, dar și atelierul lui unde pictează, deci e și locul de unde vin cei 30-40% din banii de care are nevoie pentru a trăi așa cum vrea el.
„Restul?”, l-am întrebat. Restul vine dintr-un episod îndepărtat, o farsă frumoasă a destinului, cum explică el. Își căuta un cuib, o casă cu ferestre mari, în inima Clujului, unde avea să se mute cu o fată în 1988, aparent pentru totdeauna. A cumpărat casa însă destinația ei avea să fie cu totul alta. Revoluția l-a prefăcut în patron, iar ceea ce trebuia să-i fie casă a devenit magazin. Și în ziua de astăzi, proprietatea este închiriată și de acolo vine restul de 70% din banii de care are nevoie.
AM SIMȚIT CĂ VIAȚA TRECE ȘI CĂ VREAU LIBERTATE, NU BANI
Căpitanul s-a pregătit de călătoriile ce avea să le tot facă, timp de 20 de ani. Lucrase la un Atlas cu locuri numai bune de vizitat din toată lumea. Voia să pregătească oamenii pentru internaționalizare.
Atlasul nu a fost terminat, însă pregătirea lui pentru viață, da. Vorbește franceză, engleză și înțelege italiana. Și acum am înțeles cu toții de ce i se spune așa. Pentru că e un etern călător. Nu a lucrat pe nicio navă, dar a plutit ca pasager de câteva ori. Cu toate astea, el e Căpitanul.
POVESTEA TOTEMULUI DE LA OVIDIU
Acum câțiva ani, când alegea să-și trădeze căsuța de lemn pentru a fi în diverse companii feminine, Căpitanul dormea în cort, pe plajă. Cu fix două minute înainte ca soarele să răsară, se trezea. Cu regularitate, zilnic. Zbura din sacul de dormit.
Povestea totemului de pe plaja din față de la Ovidiu, pentru nostalgici, sau din față de la Stuf, pentru cei de acum, a început într-una din dimineți când Căpitanul a dat cu ochii nu doar de gogoașa rumenită și plutitoare, ci și de un ins, prea băut și lovit de soartă, încât să mai aibă conștiință de sine. Protagonistul nostru, om mărinimos, s-a oferit să îl asculte și să îl ajute cumva să se salveze, prin metoda „ocupațională”.
Adică după ce l-a pus pe picioare, i-a dăruit un cort și i-a făcut abonament de masă la bunul lui prieten, la Papa la Șoni, a dorit să-l pună la treabă. La treaba care îi place și pe care pe care o stăpânea cel mai bine. Era arhitect. Restaura și îi plăcea cultura amerindiană. „Ce ai vrea să faci?”, l-a întrebat Căpitanul. Iar răspunsul a fost: „Un totem”.
Băieții au născut un plan, dar nu a fost ușor. Nici mie nu mi-a fost ușor să-l aflu, pentru că era cât pe aci să-l pierd pe Căpitan, care a auzit pe fundal La femme de mon ami – Enrico Macias și care parcă deodată traversase în altă lume, fredonând melodia. I se făcuse dor și de Ovidiu, cunoscutul barman, plecat acum în Londra, dar și de imensul bol cu gheață și castraveți murați care îl întâmpina mereu; negreșit.
Au trebuit să fure. (shhhht!)
Nu aveau de unde să procure materiale pentru a realiza totemul. Însă Mariana avea grinzi în curte. „Am luat o pungă de carne ca să ne iubească câinii”, povestește el. Au furat grinda cu o Dacia break, au legat-o cu o funie pe care le-o „dăruise marea” și au lasat la schimb carnea.
Trei zile au ținut îngropat viitorul totem și chiar după ce au început lucrul la el, din precauție, îl îngropau seara la loc. După un timp, opera a fost desăvârșită și plasată în locul unde și astăzi lumea se aduna să danseze până în zori. Numai că astăzi acest lucru se întâmplă în jurul unei replici.
Originalul totem a fost ros de vânturile iernilor. Însă o parte din el încă există, în spatele localului botezat La Ovidiu. Mai păstrează motivele focului, înțeleptului și creștinismului, simbolizat prin semnul peștelui.
VAMAIOT CU SLĂNINĂ ȘI CEAPĂ DIN ARDEAL
Căpitanul gătește. Îi plac fructele de mare și peștele. Dar nu poate renunța la bunătățile din Ardeal. Și ca un copil plecat de acasă, ce are părinți grijulii, primește de la aceștia lună de lună un pachet cu slănină, ceapă și pălincă.
Și pentru că l-am cunoscut recitând, l-am rugat să terminăm de povestit recitând. Astfel Căpitanul, deosebit de spontan începe să teatralizeze următorul catren:
Ștefan cel Mare către fiii lui:
Fiii mei, peste ani, ce vreți să fiți?
Spahii Măria Ta, spahii!
Dar fiii voștri, peste ani?
Americani!
Mulțumim Căpitanului, adică lui Dorin Mircea Rațiu. Și îi dedicăm și catrenul de mai jos:
Și dacă-l vezi doar din dărăt,
Sau chiar și de prin față,
N-ai zice că e înțelept
Și tot atâta plin de viață! (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)