Considerată de Nichita Stănescu a fi locul în care ‘Miorița’ s-a transformat în ‘Odă, în metru antic’, Casa Pogor din Iași nu este doar o casă memorială care să fi aparținut vreunui mare scriitor, ci este însăși casa literaturii românești.
Considerată de Nichita Stănescu a fi locul în care ‘Miorița’ s-a transformat în ‘Odă, în metru antic’, Casa Pogor din Iași nu este doar o casă memorială care să fi aparținut vreunui mare scriitor, ci este însăși casa literaturii românești.
Ei și-au început activitatea prin organizarea unei seri de prelegeri populare, acestea devenind timp de 20 de ani o lungă tradiție a Junimii. Pentru a promova ideile Junimii, se înființează, tot la Iași, la 1 martie 1867, revista ‘Convorbiri literare’, în care se vor publica și principalele opere ale scriitorilor de valoare ai epocii. Junimiștii urmăreau educarea publicului.
De asemenea, unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiștilor privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă din 1860. Ca urmare a efortului lor, Academia Română aprobă și oficializează această scriere pentru întreaga țară. Interesul pentru literatură se manifestă încă de la înființarea societății și a revistei. În domeniul literaturii, privind poezia, se vorbește deja despre eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri și se pune accent pe poezia populară. În proză, se remarcă în mod deosebit Ioan Slavici și Ion Creangă, în dramaturgie cel mai valoros este Ion Luca Caragiale. Pe aici au trecut și s-au format și alte personalități precum A.D. Xenopol, Vasile Conta, Nicolae Gane, Alexandru Lambrior sau, mai târziu, istoricul Gh. I. Brătianu.
În această casă, în 1874, revenit de la Viena, a fost găzduit și Mihai Eminescu, după ce în 1872 citise la ședințele ‘Junimii’. Poetul și-a petrecut mult timp pentru studiu și creație în biblioteca lui Vasile Pogor.
Pentru întregirea atmosferei de secol XIX pe care încearcă să o recreeze, cei de la Muzeul Vasile Pogor au inclus în expoziția permanentă diferite seturi de birou, instrumente de scris, călimări sau cutii pentru corespondență. În această categorie se înscrie și un scrin pentru corespondență fabricat în Extremul Orient. Acesta datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și putea fi folosit atât pentru depozitarea corespondenței cât și a instrumentelor de scris. Obiectele mai înalte puteau fi cu ușurință depozitate în sertarele care formează, de fapt, și cele două picioare ale scrinului.
Pentru a păstra, însă, în stare bună colile de hârtie, plicurile sau tocurile de scris, proprietarul putea folosi cu mai multă ușurință cele două sertare centrale, prevăzute, la fel ca și celelalte, cu mânere metalice mobile, sau dacă avea documente mai importante pe care dorea să le păzească de ochii curioșilor, putea folosi partea superioară a scrinului care este prevăzută cu capac cu deschidere pe verticală și cu încuietoare metalică.