Mărturii ale vieții materiale (unelte și arme din piatră sau os – topoare, măciuci de luptă, vârfuri din silex etc. -, produse ceramice variate – cești, căni, castroane etc.), scoase la iveală prin săpăturile arheologice de la Aldeni, Sudiți ș.a., atestă prezența omului în această zonă încă din Neolitic (mileniul IV î.Hr.).
Epoca bronzului (mileniul II î.Hr.) este ilustrată în mod special de Cultura Monteoru (descoperiri la Sărata-Monteoru, Aldeni, Merei, Cernătești, Săpoca, Smeeni ș.a.), care indică un habitat dezvoltat al omului primitiv, mai ales în arealul subcarpatic, produs al celui mai puternic grup nord-tracic. Urme ale civilizației geto-dace au fost identificate în arealul localității Cârlomănești (secolele II-I î.Hr.) și Gherăseni (secolul al IV-lea), iar castrul de la Pietroasele este o mărturie a stăpânirii romane a acestor locuri.
Începând cu secolul al III-lea și până în secolul al VII-lea, numeroasa populație daco-romană existentă în această regiune a suferit în urma invaziei diferitelor popoare migratoare, fără a fi însă dislocată. Invazia și trecerea goților prin aceste părți este dovedită de faimosul tezaur din aur, în greutate de 19 kg, compus din 12 piese (inițial au fost 22), între care o tavă mare, mai multe vase, fibule în formă de vultur, încrustate cu pietre prețioase, coloane de aur, numit ‘Cloșca cu puii de aur’, îngropat la Pietroasele de regele vizigot Athanaric, în anul 375, și descoperit în 1837.
Descoperirile de la Cândești și Sărata-Monteoru atestă că populația autohtonă s-a menținut și după marea năvălire a hunilor din secolele IV-V. Continuitatea de locuire în vetrele străbune mai este dovedită și de vestigiile arheologice descoperite la Budureasa (secolul VI), Sărata-Monteoru (secolele VI-VII), Pruneni și Blăjani (secolele VI-X) ș.a. Prezența unor așezări bine închegate în secolele XIII-XV, dar cu existență anterioară, începe să fie menționată în documente (Buzău în 1234, Râmnicu Sărat în 1474, Chiojdu în 1560, Lopătari în 1579 ș.a.).
O serie de materiale cartografice din secolele XVI-XVIII confirmă existența în aceste locuri a mai multor localități, drumuri comerciale, denumiri de munți, ape etc. Astfel, pe harta lui Nicolaus Germanus (1507), așezarea Buzău este înscrisă cu numele Boza, pe hărțile atlasului lui Mercator (1595), Râmnicu Sărat apare cu numele Rebnick, iar pe o hartă militară din 1595 este consemnat Pasul Buzăului ca loc de bătălie.
Centru comercial și meșteșugăresc străvechi, apoi reședință de cnezat sau voievodat, iar după întemeierea țării, reședință de județ, târgul Buzău e menționat ca atare de un document emis dintr-o cancelarie românească în anul 1431, când Dan al II-lea intervine la brașoveni și obține ca negustorii din principalele centre ale Țării Românești să poată vinde și cumpăra liber mărfuri la Brașov.
Prima mențiune documentară a județului Buzău, ca unitate administrativă, datează din anul 1481, când, prin proclamația către locuitorii ținuturilor Buzăului, Râmnicului și Brăilei, Ștefan cel Mare îi îndemna să-l recunoască domn al Țării Românești pe fiul său adoptiv Mircea. În anii crizei politice care a urmat morții lui Neagoe Basarab, Buzăul este puternic angajat în luptele pentru tron, susținându-și proprii candidați, ca în cazul lui Radu Călugărul și apoi al lui Vlad Vintilă (Vintilă Vodă), deținător de pământuri și numeroase sate în părțile Buzăului, unde a înălțat și ctitoria sa, mănăstirea Menedic. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, avea să joace un rol însemnat în planurile politico-strategice ale făuritorului primei uniri a țărilor românești.