Județul Vâlcea a fost pe drept cuvânt definit de teologi și istorici ai religiilor drept Athosul României, denumire pe care a primit-o în urma existenței a nu mai puțin de 400 de monumente ecleziastice, începând cu Mănăstirea Cozia și traversând ulterior seria de biserici domnești sau boierești, schituri, troițe, monumente creștine. Vâlcea este obârșia brâncovenescului, stilul de arhitectură care a înnobilat bisericile, conacele boierești și ulterior casele românilor din Oltenia și nu numai.
Din păcate, dintre cele peste 400 de monumente istorice de patrimoniu din acest județ binecuvântat de Dumnezeu, după cum spune academicianul Răzvan Theodorescu, mai mult de 28 sunt cu risc de prăbușire și implicit de a dispărea definitiv din istorie, o istorie darnică aici, în Oltenia de sub munte, privind conservarea românismului și a unei culturi de excepție.
Una dintre bisericile care este în pericol să se prăbușească se află în comuna Copăceni, lăcaș de cult ridicat în 1804 și care acum mai stă pe verticală numai datorită stâlpilor din lemn amplasați pe acesta. Biserica poartă hramul Bunei Vestiri.
Comuna Copăceni aflată în Depresiunea Horezu, loc deosebit prin multitudinea de mănăstiri și schituri — Hurezi, Arnota, Bistrița, Pătrunsa, Păpușa, este așezarea boierilor Copăceni, familie celebră a secolului XVII-lea. „Se spune că pe la anii 1800, nu era sat prin împrejurimi care să nu aibă un preot Copăceanu. Acești boieri erau cu dare de mână și erau stimați de comunitate, oameni cu stare, păstori de vite și tăietori de lemne”, spune sociologul Ligia Rizea, fost consilier pentru probleme de patrimoniu la Direcția pentru Cultură Vâlcea.
Biserica de la Copăceni cu hramul „Buna Vestire” a fost construită în 1804 de protopopul Șerban Copăceanu, în timpul episcopului Râmnicului, Nectarie. Șerban Copăceanu face parte dintr-o categorie specială de ctitori în Vâlcea — și aceasta rămâne o caracteristică pentru întregul secol al XVIII-lea și pentru primele decenii ale celui următor — și o reprezintă preoțimea, cu o stare mai bună materială.
Biserica a fost ridicată pe malurile râului Cerna, chiar în luncă, și era loc de adunare obștească atunci când era zi de târg sau sărbătoare. Aici veneau oamenii de la șes și se întâlneau cu cei de la munte. Aici se schimba grâul cu merele, porumbul cu lemne. În lunca Cernei, în apropierea impunătoarei biserici de piatră, se încingeau hore, aici boierii tocmeau oamenii pentru munci. „Să nu uităm, vorbim despre o comunitate de români înstăriți, nu doar prin avuție, ci mai ales prin știința drămuirii banului”, spune Rizea.
Ctitoria de peste apa Cernei, a protopopului Șerban Copăceanu, este expresia unui tip de bunăstare personală a preoțimii de la începutul secolului al XIX-lea, pe care aceștia o reîntorceau către comunitate, și nu oricum, ci prin realizări remarcabile într-un mediu rural nu plecat prea demult din Evul Mediu.