Dar ca în toate poveștile Căpățânilor, există și o altă legendă, spune istoricul Ion Popescu, care leagă începuturile schitului de amintirea banului Barbu Craiovescu, unchi al domnitorului Neagoe Basarab și întemeietor al Mănăstirii Bistrița. Se spune că Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistrița, pe care a pus tunurile și i-a smuls până și copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoțitorii banului se afla și căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus așa deoarece „pribegii au zăbovit mai mult timp aici și pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur’, spune prof. Ion Popescu. Cei doi ar fi întemeiat schitul drept mulțumire că au supraviețuit ascunși în acest loc.
Prezența unui haiduc la ridicarea unui schit, păstrată în memoria colectivă, este explicată de Valeriu Anania în cartea menționată mai sus: „(…) o ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Țara Jianului și a Vladimirescului. Zice-se că peștera de deasupra schitului — azi năpădită de trunchiuri și rădăcini — slujea odinioară drept adăpost a haiducilor (…) După un veleat de hoție și omor, ei își schimbau numele și, în parte năravurile, călugărindu-se”.
Așadar, schitul Pahomie se pare că a fost întemeiat de haiduci, schimbând astfel imaginea acestor hoți de codru, pentru că acești fugari după ce „oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, spune prof. Popescu. Este astfel o imagine care vine să îmblânzească figura tâlharului valah care la bătrânețe schimba pușca cu sutana călugărească, venind spre Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor din vremurile de răzvrătit.
Primele date scrise despre schit apar în două documente: în 1793, pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi și în 1798, pe timpul lui Constantin Hangerii. În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului se consemnează că biserica schitului era total ruinată, iar în 1945 se mai zăreau doar o parte din zidurile roase de vreme și temeliile a trei chilii, adaugă profesorul Ion Popescu.
Schitul haiducilor a fost readus la viață de ieromonahul Veniamin de la Schitul Pătrunsa, cu sprijinul preotului Boboacă, a locuitorilor din Bărbătești, a preoților și protopopului din Horezu, episcopului Iosif al Râmnicului și Argeșului și al patriarhului Justinian.
Denumirea pe care o mai are lăcașul, schitul de la Izvorul Frumos, are legătură cu o cascadă din apropierea bisericii centrale. De altfel întreg complexul monahal este așezat într-o căldare de munte, pe malul Cheii. De aici, drumul se duce spre inima munților, în sălbăticie. Pahomie este hotar pentru mulți pelerini pentru că mergând mai departe pădurea devine tot mai deasă, mai întunecată, iar apele râului Cheia devin repezi și aleargă din cascade în cascade, acolo unde doar vulturii se încumetă să trăiască.
„În acești codrii au trăit și s-au născut poveștile haiducilor fioroși, spaima poștelor și conacelor boierești din zona Olănești, care, la vârsta senectuții, și-au ascuns definitiv viața de blam sub crucea sfântă a lui Hristos”, încheie povestea schitului Pahomie, istoricul vâlcean. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)