- Toni, “magnatul” de plastic
Toni şi soţia sa gravidă, Claudia, sunt unii dintre cei mai experimentaţi căutători de PET-uri dintre toţi cei pe care i-am întâlnit. Trăiesc pe un câmp încă neocupat din apropiere de strada Valea Oltului, lângă cartierul rezidenţial „Brâncuşi”, şi se ocupă cu strânsul de PET-uri de şapte ani.
Sunt amândoi tineri, la vreo 30 de ani fiecare, şi au putere să facă chiar şi trei curse pe zi. Au un căruţ straşnic, pe rulmenţi, iar sacul este ceva mai încăpător decât al meu. El cară întruna căruţul, ea caută prin gunoaie PET-uri şi doze. Seara, când numără banii, rezultatul nu e deloc rău. Fac cel puţin 70 de lei, uneori chiar peste 80.
„Cel mai mult a fost, parcă, 15.000 kilogramul (1,5 lei). Acum, a scăzut, cam toţi dau 8.000 de lei (80 de bani), dar ştiu eu unu în Ghencea care dă 10.000 pe PET-uri şi 25.000 pe doze”, îmi explică Toni care sunt preţurile pe această piaţă.
Până să ajung la centrul de reciclare indicat de Toni, găsesc un altul, chiar lângă o fabrică de plastic, Munplast. Aici, PET-ul e plătit cu 70 de bani kilogramul, dar mă hotărăsc să vând.
- Neaşteptata moştenire a lui Virgil
Cu banii în buzunar şi căruţul gol pornesc spre o nouă destinaţie plină de gunoaie: câmpul pe jumătate ocupat cu vile din apropierea Prelungirii Ghencea. Merg vreo câteva zeci de metri şi dau de Virgil Darie, un pensionar de 57 de ani din Corabia, eşuat de câţiva ani în Bucureşti. El e tot adunător cu sacul, nu are căruţ. Strânge sticle de vreo şapte luni, cam de când a murit fratele său. Acum, trage tare să strângă 80 de lei să meargă până la Corabia, să îşi facă buletin.
Omul a lucrat vreo 25 de ani la fabrica de zahăr din Corabia, apoi vreo jumătate de an la Alro Slatina. Numai că, într-o zi, a fost înlocuit cu un robot, o maşinărie. Aşa că a ajuns pe drumuri şi s-a gândit să vină la fratele său, un burlac bătrân din Bucureşti.
Paznic de meserie, fratele a mai trăit doar doi ani după pensionare şi a apoi şi-a dat duhul. Aşa s-a trezit Virgil singur în garsoniera fratelui – cu un acoperiş deasupra capului, dar şi cu întreţinere de plătit. Aşa că a trecut pe PET-uri, doze şi folie, dar, cărând la cârcă, nu trece niciodată de 30 de lei pe zi. Face bani buni în serile când joacă Steaua pe Ghencea şi se strâng sute de sticle şi doze la intrarea în stadion.
- În lumea afacerilor cu gunoi bun
Cu administratorul firmei de reciclare de la care am primit chitanţă m-am văzut la două zile după experiment. Pieliţele din jurul unghiilor îmi erau încă pârlite de gunoiul prin care umblasem, iar o pată din palmă rezista tuturor săpunurilor şi soluţiilor moderne şi băbeşti.
Camelia Chirilă şi soţul său, de loc din Vrancea, se ocupă cu reciclarea de prin anii ’90. La început, au cărat hârtie şi carton cu un camion Roman rablagit, apoi cu un ARO second-hand, cumpărat cu 1.500 de dolari luaţi împrumut de la prieteni. Erau vremuri în care mâinile lor arătau, zi de zi, cam cum arătau ale mele astăzi. Puneau anunţuri în ziare şi primeau telefoane de la oameni care voiau să scape de maculatură. Camelia făcea lista cu adresele, iar soţul mergea cu ARO şi le ridica. Adunau cam o tonă, o tonă şi jumătate de deşeuri pe zi, vreo 10 tone pe săptămână. Le plăteau oamenilor vreo 600 de lei pe kilogram şi ei primeau, la combinat, cam dublu.
Datoria către prieteni s-a stins rapid şi nu a trecut mult până şi-au permis să angajeze un şofer şi un încărcător. După un alt an, au angajat şi mai mulţi oameni şi au „sărit” de 10 maşini de lucru (camioane şi mici maşini pentru deplasarea pe teren). Au reinvestit cam tot ce au câştigat.
Au ajuns să închirieze o hală de vreo 1.000 de metri pătraţi în Militari şi chiar şi aceea s-a dovedit, după câţiva ani, cam mică. Aşa au ajuns pe Şoseaua de Centură, unde deţin o hală de 3.600 de metri pătraţi şi o grămadă de utilaje. În Militari, plăteau chirie vreo 40.000 de lei lunar.
Acum, au o rată de bancă, pe 10 ani, de 80.000 de lei, dar e hala lor. Primesc fier, aluminiu, cupru, acumulatori auto, carton, hârtie, folie, plastic, hârtie şi sticlă. Pe toate plătesc diverse sume, mai puţin pe sticlă, pe care o aduci aici numai pentru a scăpa de ea, fără să fii plătit.
Soţii Chirilă şi fiul lor stau acum într-o vilă frumoasă, dar nu opulentă, de la marginea Capitalei, care este şi sediul social al firmei.Pentru ei, cele mai importante sunt hârtia şi cartonul, deoarece reuşesc să strângă vreo 400-500 de tone pe lună. Se deplasează pentru orice cantitate care depăşeşte 200 de kilograme şi plătesc 20-25 de bani pe kilogram.
Unele firme de reciclare s-au orientat şi către clienţii supermarketurilor. În apropierea centrelor comerciale, au fost instalate automate în care persoanele pot introduce sticle de plastic (întregi, nu presate) şi primesc, în schimb, 5 bani pe recipient, indiferent de dimensiunile acestuia. Altfel spus, dacă o persoană „alimentează” cu 100 de sticle, primeşte, în schimb, 5 lei, sub forma unui bon de cumpărături în acel supermarket.
Dan Arsenie