În orice război există reguli de comportament. A nu le urma este o crimă de război care se pedepseşte (teoretic) de justiţia internaţională. Una din regulile cele mai importante este de a nu ucide civili neînarmaţi, sau ziariştii care acoperă evenimentul.
Până la invazia din Irak, reporterii au fost întotdeauna bine primiţi de partea mai slabă. La Sarajevo, miile de corespondenţi şi trimşi speciali din întreaga lume au devenit singura armă de război a guvernului bosniac împotriva uitării şi celor 44 de luni de asediu. În schimb, părţii puternice nu i-au plăcut niciodată ziariştii care nu pot fi controlaţi, fie din Afganistan fie din Cecenia, notează ziarul El Pais.
SUA au pierdut războiul din Vietnam din cauza excesului de informaţie reală care a ajuns la cei de acasă şi a făcut să izbucnească protestele. Problema este că din 2003, nici partea slabă nu-i mai doreşte pe ziariştii străini. Insurgenţa irakiană şi acea reţea obscură care, pentru simplificare este numită Al-Qaida, îşi înregistrează atentatele şi asasinatele pe bandă video, o postează pe Internet şi o distribuie prin posturile arabe de televiziune prin satelit.
Deja nu mai sunt necesari intermediarii, iar informatorii au devenit potenţiali spioni şi, prin urmare, ţinte. În războiul actual nu există steaguri şi nici echipe uşor de recunoscut. Unul din conflicte a renunţat chiar la uniforma militară îmbrăcându-se în civil. Este o situaţie foarte periculoasă în care ziariştii sunt mai lipsiţi ca oricând de protecţie. Pentru unii sunt duşmani iar pentru alţii, simple pagube colaterale.
Aşa consideră armata SUA moartea la Bagdad a reporterilor Jose Couso şi Taras Protsyuk (8 aprilie 2003) şi a lui Tarak Ayub, corespondent Al Jazeera în aceeaşi dimineaţă. Primii au fost împuşcaţi dintr-un tanc de luptă în timp ce filamu intrarea americanilor în Bagdad. Hotel Palestina era plin de ziarişti străini, mulţi dintre ei americani.
Este de neconceput ca unităţile militare care au intrat în capitala irakiană să nu fi ştiut acest lucru. Nu s-a făcut niciodată vreo anchetă serioasă care să fi permis cel puţin tragerea de concluzii pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete. În ce priveşte moartea reporterului Ayub nici măcar nu există scuza ‘nu ştiam’: televiziunea din Qatar dăduse coordonatele casei sale pentru a evita să se tragă asupra lui, cum se întâmplase la Kabul.
Nu a folosit la nimic, pentru că el se afla în obiectivul aviaţiei SUA. Cazul cameramanului palestinian Mazen Dana este şi mai grav. După ce a filmat mai mulţi militari americani, în august 2003 în faţa închisorii Abou Ghraib, acelaşi tanc a tras asupra lui. Au spus că au confundat aparatul de filmare cu o armă.
Aceeaşi scuză a fost invocat şi în moartea fotografului agenţiei Reuters, Namir Noor-Eldeen, şi a şoferului său, Saeed Chmagh, ciuruiţi de gloanţele trase dintr-un elicopter în 2007 ca şi cum ar fi fost personaje ale unui joc video.
Dacă aşa ceva se întâmplă cu ziarişti care aparţin unor organizaţii puternice, capabile să ceară investigarea cazurilor lor ani de-a rândul şi să fie traşi la răspundere cei vonovaţi, este uşor de închipuit ce se întâmplă cu civilii care nu apar la televiziune. Site-ul fără dorinţă de publicitate Wikileaks, care a divulgat imaginile video, asigură că are şi alte imagini ale unei ucideri în Afganistan. O idee bună aceasta de a da în vileag, mai devreme sau mai târziu tot se află adevărul, iar noi suntem aici pentru a-l face cunoscut, conchide ziarul.