Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că şcoala nu sprijină transformarea copiilor în nişte adulţi responsabili, autonomi şi cu spirit etic, ci se axează pe transmiterea de cantităţi enorme de informaţii şi pe încurajarea spiritului de competiţie, fără să ţină cont de calităţile individuale ale fiecărui elev.
Marcel Căpraru, conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova şi preşedinte al Asociaţiei Alternative Pedagogice, susţine o reformare a sistemului educaţional, dar şi al modului în care privim creşterea şi dezvoltarea copilului.
E nevoie de autoritate în relaţia părinte-copil?
Copilul vine pe lume într-un mediu construit pentru nevoile adulţilor, total nepotrivite nevoilor de creştere a copilului. Întrucât copilul are numeroase tendinţe care fac posibilă creşterea, tendinţa de explorare a mediului, de utilizare a mâinii pentru a manevra toate obiectele din mediu, care pot fi periculoase sau se pot strica, adultul e nevoit să intervină şi să-l oprească prin propria autoritate, să-i spună nu face asta, nu face aia, nu asta, nu aia.
Efectul: energiile creşterii, energiile vieţii deviază de la cursul lor normal, se separă şi se revarsă, copilul devine încăpăţânat, capricios, rebel – dacă are un potenţial puternic, sau plângăcios, timid, retras, super-ataşat de alţii – dacă e o fire slabă.
Dacă părinţii ar cunoaşte şi ar observa legile acestor energii şi, pe baza acestei cunoaşteri ar alcătui un mediu care să răspundă nevoilor copilului, toate aceste caracteristici ar dispărea şi n-ar mai fi nevoie de ceea ce se numeşte ”autoritate” părintească.
Numărul cazurilor de violenţă şcolară a crescut în ultimii ani, performanţele au scăzut. Unde credeţi că greşeşte sistemul educaţional? Şi care credeţi că sunt cauzele?
Sistemul nu greşeşte. El încearcă să facă ceea ce a fost proiectat să producă încă de la apariţia învăţământului de masă obligatoriu: resursă umană instruită (pentru a fi valorificată şi folosită de către corporaţii) şi cetăţeni dependenţi şi obedienţi pentru a fi uşor manipulaţi.
De fapt, pot spune că sistemul educaţional este, în mod fundamental, greşit. La temelia lui stau două modele care nu se potrivesc naturii umane. Primul este modelul şcolii ca fabrică, deoarece învăţământul public de masă s-a născut odată cu revoluţia industrială, cu epoca eficienţei în producţie, iar şcoala a fost, în mod conştient, modelată pe principiile managementului industrial, copiii fiind consideraţi o materie primă care urmează a fi procesată, prelucrată în şcoală, sub autoritatea statului, cu ajutorul unui instrument stabilit de către stat – curriculumul – pentru a produce tipul uman descris mai sus.
Cel de-al doilea model se referă la concepţia că mintea copilului este un vas gol, o tabula rasa, o coală de hârtie albă, vas care urmează a fi umplut cu cunoştinţe de către profesori, concepţie dominantă la începuturile învăţământului de masă, atribuită filosofului britanic din secolul al XVII-lea, John Locke, concepţie care a dat naştere psihologiei behavioriste cu ideea ei centrală că, prin asocieri, repetări şi întăriri pozitive sau negative (recompense şi pedepse) se pot obţine comportamentele dorite.
Ei, bine, copiii nu sunt nici materie primă, lemn, metal, piatră, care să se lase modelată după cum vrea statul, iar mintea lor nu e un recipient gol. Personalitatea şi mintea umană sunt elemente vii, organice care cresc şi se dezvoltă dinlăuntru în afară, după legi proprii, nu sunt construite din afară, prin asamblare, cum sunt construite produsele industriale. Nimeni nu poate construi din bucăţi nici măcar corpul unui copil, darămite mintea şi sufletul!
Prin urmare, programa şi programul statului, sistemul educaţional cu structurile sale impuse sunt obstacole în calea dezvoltării naturale, iar atunci cînd întâmpină stavile, baraje, energiile vieţii îşi ies din albie, deviază de la cursul normal, nu se mai pot controla, se revarsă fără scop, inundă.
Actele de violenţă sunt o reacţie la aceste oprelişti, sunt o agitaţie, o dereglare interioră, şi o revărsare haotică în afară. Râul nu se mai poate controla, şi loveşte în stânga şi-n dreapta. Orice om devine agresiv cînd resimte acţiunile celorlalţi ca o reprimare.
Elevii au constatat că şcoala nu mai e depozitarul unic al informaţiei, că informaţiile vehiculate prin şcoală sunt depăşite moral, că cerinţele niciunui un loc de muncă nu se mai potrivesc cu ce le spune şcoala etc. şi devin din ce în ce mai indiferenţi, având altceva de făcut.
Mai mult, rolul ascuns al şcolii, acela de îndobitocire, de divizare, de demoralizare a maselor pentru a fi ”manageriate ştiinţific” şi de discreditare a celor nonconformişti (şcoala îi discreditează prin umilire, cândva, celor neascultători li se lipeau urechi de măgar) a fost suplinit de televiziuni aflate, de obicei, în mâna claselor dominante.