Formele premoderne ale școlii superioare din Moldova, fără a fi determinate pentru actul fondator de la 1880, trimit la mai vechi preocupări care asigură procesul social prin cunoaștere. Dacă, în general, existența unei universități este legată de contextul istoric, Universitatea din Iași a avut de multe ori rolul de creatoare de istorie.
În secolul al XVII-lea, de exemplu, universitatea a fost un adăpost al culturii bizantine. Mai târziu a fost unul dintre cei mai importanți factori ai răspândirii limbii române și ai culturii autohtone. După înființarea sa ca prima instituție de învățământ superior modern a României, universitatea ieșeană a furnizat statului cei mai importanți gânditori și actori în viața publică pentru ca, în perioada comunismului, să mențină viu spiritul umanist.
Colegiile de la Cotnari (Schola Latina) și Iași, deși au avut o existență scurtă (1562-1563) și rezultatele proprii începutului, sunt puncte de reper pentru evoluția școlii spre forme superioare.
Înființând Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, Domnitorul Moldovei, Despot Vodă, își motiva inițiativa prin faptul că fără școală’ țara noastră rămâne săracă și înapoiată față de alte țări în învățătură și înțelepciune’. În secolul al XVIII-lea, considerat a fi ‘Veacul luminilor’, școala era socotită ‘bogăția pământului’, iar învățătura că o ‘fărâmă plină de daruri’, care îl face pe om ‘vrednic, puternic, lăudat, vestit și fericit’.
Întemeiată de Nicolae Mavrocordat, cu ajutorul patriarhului Ierusalimului Hrisant Notară, Academia Domnească din Iași, a reprezentat mai bine de un secol (1714-1821), un progres remarcabil. Puterea seculară, reprezentată de Domnitori, și cea spirituală, reprezentată de Biserică, și-au unit eforturile pentru a-i asigura o structură și o funcționalitate care să o așeze alături de școlile europene similare. După reorganizarea din 1766, sub domnia lui Grigore al III-lea Ghica, înalta școală din Iași a primit numele de ‘Academia învățăturilor și epstimurilor’, durata studiilor fiind de șase ani și a fost orientată spre un învățământ realist, cu accent pe aritmetică, geometrie, algebră, fizică și astronomia modernă.
La începutul secolului XIX, Academia ieșeană a cunoscut alte reorganizări. În 1803, era socotită o înaltă școală de ‘filologie și științe’, iar din 1813 s-a numit ‘Învățământul superior al științelor’, în programul de studii fiind introdus și un curs de ‘știință inginerească’, care a fost predat în limba română de tânărul învățat român Gheorghe Asachi. Printre profesorii de renume ai acestei școli au fost Daniil Philippide, care în 1816 a elaborat primele tratate de istorie și geografie cu un enunț explicit în spirit național: ‘Istoria României și Geografia României’.
Limbile de predare au fost greacă, latină, franceza și, în final, româna. O astfel de instituție funcționa cu ajutorul unei biblioteci, pentru funcționarea căreia librarii, tipografii și negustorii de cărți erau obligați să doneze câte un exemplar din fiecare carte nouă.
Înființarea și evoluția progresivă a Academiei domnești din Iași a fost un răspuns la imperativele perioadei premoderne. Acumulările secolului XVII dezvoltate în secolul XIX, timp al construcției naționale, au făcut posibilă înființarea Universității din Iași, moment pregătit de o altă instituție de studii înalte ‘Academia Mihăileană din Iași.
Expresie superioară a organizării învățământului în limba națională după un sistem de educație european, după cum consideră V.A.Urechia, Academia Mihaileană și-a deschis cursurile la Iași în iunie 1835.
Obiectivele acestei instituții au fost subliniate de principele fondator, Mihail Sturdza, care a relevat necesitatea unor ‘sisteme de învățătură publică în limba națională potrivit cu gradul luminatei Europe’.
Printre profesorii care au predat la Academia Mihăileană sunt nume de referință precum Gheorghe Asachi, Eftimie Murgu, Ion Ionescu de la Brad, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Săulescu, Iacob Chihac, cel care în 1838 a înființat la Iași Muzeul de Istorie Naturală, cea mai veche instituție din România. Conform regulamentului din 1853, nivelul academic cuprindea Facultatea Filosofică, Facultatea Juridică și Facultatea Teologică, cărora în 1838 li s-au alăturat cursurile de inginerie, de economie rurală, de filologie, precum și de ‘măiestrie liberă’ (pictură și desenul liniar), apropiind astfel această instituție de învățământ superior de academiile din Austria și statele germane.
În 1838 marele geograf Alehandru von Humboldt a solicitat să fie primit ca membru corespondent al Academiei Mihăilene. Din cauza fondurilor insuficiente, a absenței unei strategii didactice clare, a unui program stabil, lipsa cărților, nefuncționarea bibliotecii și indisciplina profesorilor Academia Mihăileană și-a încheiat activitatea în 1846.
Perioada ulterioară din evoluția ‘învățăturilor înalte’ s-a aflat sun înrâurirea Așezământului pentru reorganizarea învățăturilor publice din 1850, sancționat de domn la 1 ianuarie 1851.
Documentul prevede un învățământ integrat, cu o structură tripartită. Treapta înaltă, numită tot Academie, urma o organizare cu patru facultăți: Filosofică, Juridică, Teologică și Medicală.
Înființarea unei universități moderne, conformă cu imperativele secolului al XIX-lea, numit și ‘Secolul naționalităților’, nu mai putea fi amânată. Un rol decisiv în urgentarea acestei decizii l-a avut din rolul său de prim ministru, Mihail Kogălniceanu. La 16 septembrie 1860, Kogălniceanu înaintează, pentru aprobare, domnitorului Alexandru Ioan Cuza un Raport care prevedea existența unei facultăți de facto a Universității.
Tot atunci învățământul ieșean de artă își semnalează apariția, la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, ministrul Cultelor și Instrucțiunilor Publice din Moldova. Într-un raport adresat autorităților din acea vreme, el definea rolul artelor în formația și educația unei națiuni: ‘artele nu pot progresa decât când sunt deopotrivă protejate și încurajate de governăminte’. La 1 octombrie 1860, primul Domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, semna decretul de înființare a Școlii de Muzică și Declamațiune de la Iași, prima de acest gen din țară, pentru ca 26 de zile mai târziu, să ia ființă Școala de sculptură și pictură și Muzeul Național de Pictură.
La 26 octombrie 1860, în atmosfera de entuziasm care se instalase odată cu Unirea Principatelor Române și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, a avut loc inaugurarea solemnă a Universității din Iași, prima universitate modernă din România. La inaugurare, însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat profesorilor actul de fundare, sigiliul și sceptrele însoțite de urarea ‘Să fie acestea semnele patriotismului, ale progresului și ale prudenței’.
‘Destinată să slujească cu instrumentele științei întreaga societate românească, Universitatea din Iași s-a consolidat treptat sub raportul structurilor și al calității. Aflată în plină dezvoltare, România avea nevoie de un aparat de stat modern, de specialiști capabili să pună în valoare renumele țării și să o antreneze în circuitul economico financiar și politic internațional. Cunoștințele trebuiau și ele adaptate spiritului nou, care însemna renunțarea la vechiul mod de viață, la prejudecăți și privilegii. În acest context, școlii i-a revenit un rol decisiv’, explică conf. Univ. Dr Bogdan Maleon, directorul Muzeului Universității.
La început, Universitatea a funcționat într-un spațiu cumpărat și adaptat, numit mai târziu Palatul Vechi, o veche casă cantacuziană situată în zona centrală a orașului (astăzi încadrat în cadrul Universității de Medicină și Farmacie ‘Grigore T.Popă’), care avea 25 de camere.
Pe 23 mai 1893, În urma a numeroase demersuri, pe locul unde funcționase până în 1888 Teatrul Național, a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale a Palatului Universitar (cunoscut astăzi ca principal corp de clădire) în prezența Principelui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, a primului ministru Lascăr Catargiu, și a ministrului Instrucțiunilor Publice și Cultelor, Take Ionescu.