Elaborarea politicilor economice în SUA, cea mai importantă economie din lume, are o calitate caleidoscopică. La începutul anului, lumea era fixată pe Rezerva Federală, pe ratele dobânzilor și pe bănci. Agitați caleidoscopul și câteva săptămâni mai târziu consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan declara noul consens de la Washington în jurul unei politici industriale active, iar secretarul Trezoreriei Janet Yellen stabilea o cale economică pentru a evita războiul cu China.
La câteva săptămâni după aceea, are loc o altă scuturare a caleidoscopului. Lumea își ține respirația în legătură cu plafonul datoriei și cu voturile politicienilor de stânga și de dreapta care decid dacă SUA își vor plăti facturile.
Economistul olandez Jan Tinbergen, în perioada de apogeu a optimismului tehnocrat de la mijlocul secolului al XX-lea, a stabilit regula conform căreia avem nevoie de un instrument de politică distinct și independent pentru fiecare obiectiv de politică separat. Acest lucru implică o inteligență globală care să atribuie politicile țintelor.
În SUA, în acest moment, nu există o astfel de inteligență globală. Politica monetară, politica industrială și politica fiscală nu numai că sunt alocate unor obiective diferite, dar urmează logici complet diferite. Fed-ul urmărește un reglaj fin tehnocratic. Politica industrială este strategică. Politica fiscală este ideologică.
Nu există aici nimic din inteligența tehnocratică unificată a lui Tinbergen. Și nici nu ar trebui să demnitizăm această mizerie prin referiri la înțelepciunea fondatorilor din secolul al XVIII-lea și la principiul diviziunii puterilor. Caleidoscopul este condus de logica întortocheată a unei societăți profund divizate și a unei clase politice polarizate.
© AP
Dacă ai vrea să te liniștești, ai putea spune că această incoerență în elaborarea politicilor americane nu este nouă și că America s-a descurcat, iar lumea odată cu ea. Dar riscurile de dezastru sunt reale, la fel ca și riscurile unor erori de calcul mai banale.
Chiar dacă a fost evitată intrarea în incapacitate de plată după ce Senatul a aprobat săptămâna aceasta un acord între Casa Albă și republicanii din Congres, pârghiile politicii fiscale și monetare din SUA au fost acum împinse ferm într-o direcție recesionistă. Cu toate că politica industrială aduce beneficii pentru unii, ideea generală a noului protecționism al Washingtonului nu reduce costurile, ci le crește, cel puțin pe termen scurt. Nu este de mirare că meteorologii profesioniști continuă să se aștepte la o recesiune pentru mai târziu în 2023.
Dacă acest lucru este evitat, problema mai fundamentală este dacă un astfel de proces politic incoerent poate, eventual, să producă răspunsuri la muntele tot mai mare de probleme pe termen lung pe care le ridică era policrizei.
Mulți americani vor ridica pur și simplu din umeri și vor spune să lăsăm politicienii să concureze pentru a concepe o politică suficient de robustă pentru a rezista la bufniturile partizanatului. În rest, să ne bazăm pe inovație, tehnologie și antreprenoriat pentru a obține rezultate. Pentru cei bine situați în societatea americană, acest lucru poate funcționa, dar este o viziune foarte limitată.
Dacă antreprenoriatul privat ar fi autosuficient, ar putea fi promițător. Dar este un mit faptul că inovația privată trăiește din propriile resurse. De fapt, aceasta depinde de bunuri publice, cum ar fi universitățile de cercetare de clasă mondială finanțate de guvern, iar acestea sunt lipsite de bani și sunt amenințate.
Dacă societatea americană ar fi de fapt formată din indivizi și familii robuste și bine echipate, atunci un model social darwinist ar putea să nu fie o rețetă pentru inegalitate și disfuncționalități dramatice. Dar, de fapt, o mare parte a societății americane este profund neechipată pentru lumea modernă și are nevoie urgentă de ajutor. Americanii, și mai ales copiii americani, plătesc prețul pentru disfuncția insensibilă a Congresului. Ceea ce se taie sunt programele care nu numai că îi ajută pe cei care au nevoie, ci contribuie la asigurarea unei prosperități colective. Cifrele rușinoase privind mortalitatea infantilă și speranța de viață spun povestea.
Dacă SUA ar fi un stat mic și izolat, ale cărui finanțe nu prezintă interes general, restul lumii nu ar trebui să își facă griji cu privire la politica fiscală a politicienilor săi. Dar nu este așa; este ancora economiei mondiale. Cel mai mic cutremur de pe Wall Street reverberează în întreaga lume.
Dacă SUA ar fi un stat postnaționalist fără amprentă militară, s-ar putea permite ca dinamica sa internă să fie o curiozitate națională. Dar nu este așa. Este cea mai mare superputere militară pe care a văzut-o vreodată lumea.
Așadar, eșecurile flagrante ale reglementărilor bancare, belicozitatea galopantă, unilateralismul în politica economică, lipsa de solidaritate societală, partizanatul iresponsabil și ideologia care sfidează realitatea și care îl face pe președintele Joe Biden un socialist, trebuie luate în serios.
Echipa din jurul lui Biden face, fără îndoială, tot ce poate. Ei cred că pot face față provocărilor interne și globale ale Americii cu un amestec inteligent de politici industriale.
Aceasta poate fi cea mai bună opțiune disponibilă. Dar, de dragul contextului, merită să ne reamintim că consensul inițial de la Washington din anii 1990 și 2000 a avut de fapt o bază solidă în cadrul clasei politice americane. În lumina condițiilor de astăzi, ideea unui „nou consens de la Washington” lansată de Sullivan acum câteva săptămâni nu este nimic mai puțin halucinantă.
Sursa – www.ft.com