Faptul că am fost plecat înseamnă că am ratat și reuniunile de primăvară ale FMI și ale Băncii Mondiale, așa că nu pot să raportez de prima mână despre sentimentul actual în rândul elitei globale de elaborare a politicilor.
Dar, după cum știu cititorii de lungă durată ai Free Lunch, consider că este util să examinez argumentele analitice pe care instituțiile internaționale își concentrează rapoartele lor emblematice, deoarece acestea stabilesc adesea premisele intelectuale pentru dezbaterea politică internațională și internă. Așadar, iată care sunt principalele puncte care m-au frapat în timp ce parcurgeam publicațiile din această lună.
În primul rând, încotro se îndreaptă economia mondială?
Previziunile generale nu sunt grozave, dar nici mai sumbre decât cele anterioare (deși, așa cum a explicat Chris Giles, ar trebui să luăm aceste previziuni cu o mare găleată de sare). Dar uitați-vă mai atent la „riscurile la limită” din analiza FMI, adică la rezultatele cu adevărat proaste pe care economiștii fondului le consideră posibile, chiar dacă nu cele mai probabile. Perspectivele economiei mondiale estimează o șansă de unu la șapte pentru un „scenariu negativ sever” care implică o criză a creditelor care ar duce la o creștere globală de cel mult 1% pe an. Acesta este un mare risc negativ pentru economia mondială!
Și devine și mai rău.
Din Raportul privind stabilitatea financiară globală al fondului aflăm următoarele:
„Sistemul nostru de măsurare a creșterii la risc, o măsură a riscurilor pentru creșterea economică globală din cauza instabilității financiare, indică o șansă de 1 la 20 ca producția mondială să se contracte cu 1,3 procente în următorul an. Există o probabilitate egală ca produsul intern brut să se reducă cu 2,8 la sută în cazul unei înăspriri severe a condițiilor financiare în care marjele de profit ale companiilor și ale statelor suverane se măresc, prețurile acțiunilor scad, iar monedele se slăbesc în majoritatea economiilor emergente.”
Cu câteva săptămâni înainte de reuniuni, Banca Mondială a avertizat că rata de creștere sustenabilă a economiei globale va scădea la doar 2,2 la sută până la sfârșitul deceniului, cu o treime mai puțin decât la începutul secolului.
Chiar dacă astfel de rezultate negative nu se materializează, instituțiile financiare internaționale sunt în mod clar în modul „risk off”. Exuberanța, fie ea rațională sau nu, nu se vede nicăieri.
În al doilea rând, cum rămâne cu inflația persistentă și creșterea datoriei – două dintre îngrijorările cel mai des menționate de factorii de decizie și observatorii economici? Mesajul politic al fondului este destul de convențional: menținerea ratelor dobânzilor la un nivel ridicat și înăsprirea bugetelor guvernamentale pentru a reduce inflația și a ține sub control datoria.
Ceea ce mi se pare curios este faptul că acest mesaj convențional vine alături de observații importante care ar putea fi cel puțin recunoscute ca trăgând în direcția opusă. FMI consideră că ratele dobânzilor „neutre” vor rămâne scăzute, ceea ce implică faptul că politica monetară actuală este deja foarte restrictivă. Raportul său World Economic Outlook nu găsește „niciun semn de spirală a prețurilor salariale” și arată că așteptările inflaționiste nu sunt mai mari decât înainte de pandemie. Între timp, în ceea ce privește datoria, cercetarea sa subliniază în mod deosebit că este mai ușor să o reduci în timpul unei perioade de creștere economică și arată cum inflația a contribuit deja la realizarea unor îmbunătățiri semnificative ale poverii datoriei publice.
Având în vedere toate acestea, ați putea crede că am putea să ne îngrijorăm mai puțin de inflație și mai mult de faptul că nu trebuie să frânăm creșterea economică. Dar nu, economistul-șef al FMI, Pierre-Olivier Gourinchas, descrie faptul că turbulențele bancare vor încetini activitatea economică drept o „parte bună”.
Apropo, în ceea ce privește datoriile, perspectivele nu sunt toate rele.
Atunci când se exclud aceste două economii, se preconizează că ratele datoriei în raport cu PIB ale economiilor avansate și emergente vor scădea sau, respectiv, vor rămâne stabile; se preconizează că va scădea și povara datoriei țărilor cu venituri mici.
Chiar și aceste medii ar putea, desigur, să includă unele cazuri cu probleme grave. Iar în „economiile în curs de dezvoltare cu venituri mici, costurile mai mari ale împrumuturilor apasă, de asemenea, asupra finanțelor publice, 39 de țări aflându-se deja în situația de îndatorare sau aproape de aceasta”. Este meritul FMI că menționează în mod repetat că restructurarea datoriei trebuie să fie luată în considerare în meniul de politici.
A treia mare problemă în dezbaterea privind politica economică globală este „decuplarea” (între China și SUA) sau „fragmentarea” (în general). Fondul ne-a făcut favoarea de a cartografia o parte din teritoriu și de a estima costul economic al unei economii globale mai puțin integrate.
În timp ce noi vorbim mai ales despre comerț atunci când discutăm despre fragmentare, FMI ne cere în mod util să analizăm alte legături economice, în special investițiile străine directe, unde activitatea transfrontalieră a scăzut cu adevărat (spre deosebire de comerț).
Pentru a face acest lucru, World Economic Outlook prezintă o măsură foarte inteligentă a „distanței politice”, definită prin istoricul voturilor în Adunarea Generală a ONU. Aplicând această măsură la fluxurile de investiții străine directe de-a lungul timpului, raportul stabilește că o parte tot mai mare a investițiilor directe transfrontaliere are loc între țări similare din punct de vedere politic. Același lucru este valabil și pentru distanța geografică. Iar în sectoarele „strategice”, cum ar fi semiconductorii, numărul de investiții străine în China s-a înjumătățit în mai puțin de un deceniu.
Care ar fi costul unui astfel de „friendshoring”?
FMI estimează costuri de eficiență de 2 % din PIB-ul global, dar împărțite foarte inegal între țări. Cea mai mare lovitură economică din cauza decuplajului sau a fragmentării ar fi resimțită de economiile emergente și în curs de dezvoltare. De asemenea, în cazul fluxurilor financiare mai volatile, fondul analizează riscul de fragmentare. GFSR constată că distanța politică mai mare reduce nu doar investițiile străine directe, ci și fluxurile financiare de portofoliu și bancare.
Ce să înțelegem din toate acestea? Poate pur și simplu că semnele din economia globală sunt confuze. Dar, așa cum m-a învățat unul dintre profesorii mei de la școala de absolvire – un fost consilier economic al președintelui SUA – la primul meu curs de macroeconomie, „în economie, a fi profund confuz înseamnă a fi profund informat”.
Sursa – www.ft.com