”Binecuvântează, părinte!” Preotul ridică Sfânta Evanghelie, face semnul crucii pe antimis şi rosteşte: ”Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
La Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe a început Sfânta Liturghie, la fel ca în toate celelalte lăcaşuri creştine ce ţin rânduiala străbună.
Catedrala, aflată în centrul oraşului, este unul dintre puţinele locuri care mai adună laolaltă membrii micii comunităţi româneşti din Sfântu Gheorghe, ce numără azi mai puţin de 12.000 de suflete. Un loc în care mulţi găsesc tihnă, iertare, o pildă şi-o vorbă bună.
Sfântul lăcaş nici nu s-ar vedea din stradă dacă cupolele nu s-ar înălţa deasupra blocurilor şi a caselor ce o înconjoară. Catedrala, considerată un simbol pentru ortodoxia românească din zonă, a avut o istorie zbuciumată — a fost finalizată în 1983, după 44 de ani de la punerea pietrei de temelie.
La data semnării Dictatului de la Viena pronunţat la 30 august 1940, în urma căruia România a fost nevoită să cedeze vremelnic Ungariei horthyste aproape o jumătate din teritoriul Transilvaniei, sfântul lăcaş fusese ridicat până la cupolă. Potrivit documentelor de arhivă, materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit cetăţenilor urbei pentru a-şi construi locuinţe, iar în subsolul acesteia armata maghiară a amenajat un adăpost antiaerian.
După eşuarea proiectului de demolare a catedralei prin dinamitare, în 1949, comuniştii veniţi la putere au pus în discuţie transformarea clădirii în ateneu, dar proiectul a fost abandonat. Lucrările de reconstrucţie au fost reluate după aproape două decenii, în jurul anului 1970 şi finalizate abia în 15 mai 1983.
În demisolul Catedralei a fost amenajat, cu sprijinul Ligii cultural-creştine ”Andrei Șaguna” şi al parohiilor ortodoxe din judeţ, un muzeu care vorbeşte despre continuitatea românilor şi vechimea creştinismului pe aceste meleaguri.
”Muzeul Spiritualităţii Româneşti”, cum a fost denumit, păstrează o importantă colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă din sec. XVIII şi XIX, multe dintre ele provenind de la biserici dispărute sau din lăcaşuri de cult rămase cu puţini sau chiar fără credincioşi din cauza vitregiilor vremurilor.
De asemenea, deţine un număr mare de cărţi religioase, unele foarte rare, cum ar fi ”Cazania lui Varlaam” (Iaşi, 1643), ”Îndreptarea legii” (Târgovişte, 1652), ”Chiriacodromion” (Alba Iulia, 1699), un ”Liturghier” tipărit în anul 1713 de Antim Ivireanul, obiecte liturgice şi veşminte preoţeşti, documente medievale referitoare la românii din zonă, din secolele XVII-XVIII, printre care şi registre parohiale de stare civilă şi acte privind activitatea şcolilor confesionale româneşti. Un loc aparte îl ocupă în expoziţie prezentarea unor mărturii din bisericile ortodoxe româneşti din judeţ distruse în perioada 1940-1944, precum şi din alte biserici româneşti care au avut o istorie dramatică.
”Nu am vizitat doar un muzeu, ci am intrat într-un templu istoric al neamului românesc”, scria în Cartea de onoare a muzeului, pe 25 aprilie 1998, regretatul pr. prof. Ilie Moldovan.
În judeţul Covasna există trei mănăstiri ortodoxe — la Sita Buzăului, la Valea Mare şi la Mărcuş, ridicate cu binecuvântarea şi ajutorul arhiepiscopului ortodox Ioan Selejan al Covasnei şi Harghitei şi cu sprijinul credincioşilor.
Prima dintre ele a fost cea de la Mărcuş, o mănăstire de maici ctitorită de stareţa Serafima Comşa, ce poartă două hramuri ”Sfinţii Români” (a doua duminică după Rusalii) şi Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie).
Construcţia a început în anul 1991, într-un loc pe care s-au succedat de-a lungul timpului alte aşezăminte monahale — un schit ortodox distrus de habsburgi şi alte două biserici dărâmate de comunişti. Complexul monahal este aşezat pe platoul unui deal, înconjurat de o pădure de stejar, un ”loc sfânt”, cum avea să spună părintele Arsenie Boca. Acesta adăposteşte şi o casă familială, unde sunt crescute mai multe fetiţe orfane sau abandonate de părinţi.
Mănăstirea Sita Buzăului, cu hramul ”Schimbarea la Faţă”, a fost construită în 1997 ca aşezământ monahal de călugări, dar din anul 2000 a devenit mănăstire de maici, care urmează vechea tradiţie monastică de la Muntele Athos. În 2011, anul canonizării mitropolitului Andrei Șaguna, în pridvorul clopotniţei s-au realizat mai multe fresce cu momente din activitatea acestuia. În fiecare an, pe 6 august, de hramul mănăstirii, aici vin sute de pelerini din toată ţara. Mănăstirea include un complex cu chilii, bibliotecă şi ateliere de pictură şi broderie.
Mănăstirea ”Sfântul Ioan” de la Valea Mare, aflată la 30 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe şi 7 kilometri de Întorsura Buzăului, a fost ridicată de regretatul părinte Gheorghe Avram, fostul stareţ al mănăstirii Dervent din Arhiepiscopia Tomisului, originar din judeţul Covasna. Prima slujbă pe locul mănăstirii s-a oficiat în iunie 1996, în Duminica Sfinţilor Români, la scurt timp după aducerea primului clopot al sfântului lăcaş. Mai întâi aici a fost ridicată o bisericuţă din lemn, unde s-a slujit prima dată în 1999, în noaptea Învierii Domnului, apoi cu răbdare, nevoinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu au fost zidite biserica şi chiliile. Mănăstirea de la Valea Mare poartă hramul ”Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, prăznuită în fiecare an pe 24 iunie, iar pe turla acesteia flutură în mod simbolic tricolorul românesc.
În cei 20 de ani de existenţă, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, păstorită de ÎPS Ioan Selejan, a contribuit la refacerea, restaurarea şi salvarea a peste 120 de lăcaşuri de cult ortodoxe în această zonă, lăsate în ruină ori distruse în timpul ocupaţiei horthyste din perioada 1940-1945. De asemenea, a sprijinit înfiinţarea Centrului Ecleziastic de documentare ”Mitropolit Nicolae Colan” şi a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, precum şi a altor instituţii de cultură şi spiritualitate românească din cele două judeţe.