De un succes similar celui al romanului ”Groapa” s-a bucurat un roman de cu totul altă factură, ”Princepele” (1969), evocare-parabolă, într-o limbă veche, a lumii fanariote.
”’Princepele’ s-a născut din întâmplare. Am vrut să scriu o carte despre haiduci. Intrarea în uriaşul material de epocă m-a fermecat”, mărturisea scriitorul.
Pentru scrierea romanului ”Princepele”, evocare-parabolă a domniilor fanariote din secolul al XVIII-lea, scriitorul a trebuit să se documenteze, procurându-şi de la anticariate scrieri de epocă — cronici, almanahuri, scrisori, însemnări ale unor călători străini despre Țările Române. A devenit treptat un colecţionar de citate. În mod special îl interesa lexicul de altădată, cu expresivitatea lui. În ”Princepele” şi în ”Caietele Princepelui”, în ”Săptămâna nebunilor”, Eugen Barbu aduna toate cuvintele posibile, vechi şi noi, obişnuite şi exotice, folosind ca sursă orice tipăritură.
În ”Princepele” scriitorul îl aduce în prim-plan pe un dictator din secolul al XVIII-lea, leneş, înconjurat de fideli şi trădători, de admiratori şi adversari. Domnitorul şi curtenii îşi traduc setea de viaţă prin acumulări de obiecte, în cele din urmă sufocante.
„‘Vanitas vanitatum et omnia vanitas’ pare a fi inscripţia cea mai potrivită pe frontispiciul suferindei lumi, de un sângeriu crepuscular, a romanului lui Eugen Barbu. Pentru că în ‘Princepele’ totul sugerează deşertăciunea, printr-o tulburătoare punere în ecuaţie a vânzolelii pământeşti cu Absolutul indiferent şi rece, ale cărui legi sunt de nepătruns. Traseul aproape epopeic al Princepelui este exemplar, biografia sa fiind curată metaforă.
El se pregăteşte îndelung, cu umilinţă şi răbdare, pentru învestitură, dar ajuns acolo unde năzuia — pe tronul Țării Româneşti — are conştiinţa acută a zădărniciei eforturilor sale. Este singur, cu totul singur, într-o ţară unde totul îi e străin şi ostil, îl refuză şi i se împotriveşte în tăcere, pe ascuns”, aprecia criticul Mircea Iorgulescu.
Din creaţia lui Eugen Barbu mai trebuie amintite nuvelele şi povestirile ”Tripleta de aur” (1956), ”Patru condamnaţi la moarte” (1959), ”Tereza” (1961), ”Vânzarea de frate” (1968), ”Martiriul Sfântului Sebastian” (1969), ”Miresele” (1975); romanele ”Balonul e rotund (1956), ”Unsprezece” (1956, ”Șoseaua Nordului” (1959), ”Facerea lumii” (1964), ”Incognito” I-IV (1975—1980), ”Săptămâna nebunilor” (1981), ”Ianus” (1993), dar şi piesele de teatru ”Să nu-ţi faci prăvălie cu scară” (1959) sau ”Labyrintul” (1967).
Eugen Barbu a scris şi versuri, în volumul ”Osânda soarelui” (1968) şi a tradus din Faulkner, Thomas Mann.
Activitatea sa jurnalistică a fost foarte importantă, el fiind, între 1962-1968, redactor-şef la revista Luceafărul, pe lângă care a înfiinţat un cenaclu pentru descoperirea tinerilor talentaţi, iar în 1970 a preluat conducerea revistei Săptămâna. După 1990, a fondat, alături de Corneliu Vadim Tudor, revista România Mare.
A fost căsătorit cu actriţa Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiduci şi cea a lui Margelatu, în care aceasta juca împreună cu marele actor Florin Piersic — ”Haiducii”, ”Răzbunarea haiducilor”, ”Răpirea fecioarelor”, ”Haiducii lui Șaptecai”, ”Zestrea Domniţei Ralu”, ”Drumul oaselor”, ”Trandafirul galben”, ”Misterele Bucureştilor”, ”Colierul de turcoaze”, ”Masca de argint”, ”Totul de plăteşte”. A murit la 7 septembrie 1993, în Bucureşti. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)